Episodul 8. Santierul de apoi
Cu totul, daca le numar, am petrecut, cu placere si folos, vreo cinci veri in cimitir. Cum incepea sesiunea de vara, cum imi luam cursurile si ma infiintam pe aleile binecunoscute. Nicaieri n-am invatat mai cu spor decat in compania decedatilor, mai cu seama ca, pentru mine, moartea a fost intotdeauna motivanta: sa fac azi ce am de facut, poate nu mai apuc ziua de maine si nu e bine sa-ti lasi treburile neterminate. Nici Biblioteca Centrala Universitara nu rivaliza in privinta conditiilor oferite, pe vremea aia, studentului insetat de cunoastere. O liniste mormantala dinspre morminte, rari trecatori reculesi in treaba lor, o briza racoroasa, copaci, umbra, flori, pasarele, toate conditiile. Gaseam fara probleme cate o banca retrasa, mai ales pe aleile dinspre zidurile cimitirului si invatam pe rupte si cu mult spor. Ajunsesem sa am locurile mele preferate: era un sir de morminte parasite de ani de zile sub un dud luxuriant, unde nu venea nimeni niciodata. O placere a tuturor simturilor. Cam asa arata cimitirul studentiei mele, cu intrarea pe strada Avram Iancu din Cluj.
Zilele trecute vorbesc cu editorul la telefon si-mi da un termen destul de scurt sa-i predau nu putine pagini de manuscris. In clipa aceea, mi-am amintit cu nostalgie de cimitirul studentiei, am privit cerul senin si mi-am zis: Gata, e vremea sa recurgi la metoda verificata! Mi-am luat laptopul (ca pana e desueta) si m-am strecurat, printre masini, claxoane, prafaraie, tugulani si alte aspecte ale cotidianului spre cel mai apropiat loc de odihna vesnica si cu verdeata al Bucurestiului meu adoptiv. Ajung si am primul soc la intrare; de jur-imprejur, pe garduri, pe gherete, pe stalpi, pe trunchiurile copacilor, pe carapacele testoaselor, pe traistile homlesilor, talcioc mortuar si mica publicitate. Zice unul: "Execut orice tip de monumente funerare din marmura. La a treia lucrare, reducere 50%." E clar, e oferta, numai ca nu stiu daca reuseste careva sa se sincronizeze asa bine cu nevasta si soacra, ca sa profite de ea. "Vand loc de veci pe aleea cutare" sau, cel mai tare la marketing, "Vand loc de veci langa generalul cutare". In fine, se vand de toate, flori naturale si de plastic in orice fel de aranjamente la preturi de angro, sicrie de import, suveniruri funerare, lumanari de lux, se executa lucrari, se ofera servicii. Dupa inventivitatea si dinamismul campaniei publicitare ad-hoc, trag concluzia ca biznisul trebuie sa fie infloritor.
"Lasa, zic, mai incolo gasesc eu un loc linistit". O iau pe o alee. Unde sunt abordat imediat de vreo cinci puradei cu bratele doldora de flori pe care nu par a le fi cultivat in serele familiilor lor. Imi ofera florile ieftin si, daca nu cumpar, se tin gaie dupa mine scai cerandu-mi de-o bucata de paine. In fine, dupa ce-mi suprasolicit putinele talente de negociator, scap de ei. Intr-un colt, o trupa de baieti cu manecile suflecate sapa destul de anemic o groapa; cu multa decenta, asculta manele la volum relativ mic in vreme ce plimba o sticla din mana in mana la rastimpuri. Pe alei, betoane peste betoane peste betoane. Peste betoane. Pe langa alei, cavouri peste cavouri peste cavouri. Peste cavouri. Pe bune, mortii din capitala au innebunit de tot, cred ca din cauza traficului. Si-au tras tot felul de monumente funerare, care mai de care mai solemne, mai impozante si mai impresionante in vesnicia lor. Multa marmura roz, uneori cu insertii cacanii, statuete, gardulete din fier forjat, unele dintre ele aurite, ingerasi tristi, brizbrizuri si mai triste. Termopane!!! Pe cine nu ma crede, il duc de manuta si-i arat! Prima data cand am vazut termopane la un cavou, am zis ca o fi tipu' vreun excentric: dupa aia, m-am lamurit ca e un obicei, doar ca nu eram eu la curent.
In fine, ma asez eu pe o banca care parea a fi bine distantata de furnicar si, desi se-auzeau masinile din strada, aveam un petec de umbra si-un liliac prafuit pe mana stanga.Scot laptopul din geanta, bag parola, deschid fisierul si ma pregatesc de creatie; inspir adanc in asteptarea inspira tiei si era sa uit sa mai expir.
De pe o alee mai din dreapta vine spre mine un excavator din ala de-i zic meseriasii bob-cat, gafaind sub greutatea cupei incarcate cu bolovani. E prima data cand vad un excavator in cimitir, fie el si din ala micu'. Excavatorul duduie convingator pe langa mine si se apuca de munca putin mai incolo. Baga-scoate, baga-scoate, baga-scoate. Cred ca au o comanda importanta, tre' sa fie ceva de capul mortului de-i sapa groapa mecanizat. Sunt impresionat, dar n-am venit in cimitir sa ma imbat cu motorina, asa ca plec mai departe.
La un moment dat, iarasi e cat pe ce sa uit sa expir: vad un cavou care are sonerie!!! Ma uit lung la ea, dar nu sun, mi-e frica sa nu deschida careva si sa ma invite inauntru. De pe inscriptie, aflu ca titularul intemeietor al locului de veci cu sonerie a fost "Contabil-sef" la n-are importanta ce intreprindere, ca ar fi reclama mascata. Probabil ca asteapta controale financiare si pe lumea cealalta.
Ma invart ca boul in arena prin cimitir: liniste ioc. Unii cara cu targa moloz. Altii cladesc niste saci de ciment. Doi mesteri discuta cu musteriul despre cum o sa fie monumentul si se tiganesc la bani. Aiurea inspiratie, canci muza!
Apoi: dame, domni si multe telefoane mobile care suna.
Apoi: doua tiganci care se injura cu un gardian.
Apoi: doi indragostiti care se pupa ca in ultimul rand la cinema.
Apoi: gata! Dupa doua ceasuri prin cimitirul santier, sunt nervos si agitat. N-am scris un rand, am palpitatii la inima si ma intreb despre ce vorbeste Sfanta Scriptura cand ne promite odihna la loc cu verdeata. Astia de-aci n-au nici odihna, nici verdeata, cimitirul parca e un proiect rezidential. Am sa-l sun maine pe editor, ii spun ca am niste probleme, nu e nici o drama daca intarzii cateva zile cu manuscrisul. A doua zi, fac o tura de cimitire. Cu diferente de stil si proportii, ori sunt eu ghinionist ori toate cimitirele din Bucuresti sunt la fel, niste santiere ale vietii de apoi.
Rog cititorul, daca stie vreun cimitir linistit in Bucuresti, sa mi-l indice si mie, altfel ramane cartea nescrisa...
Coleasa a fost copil cuminte; radea cu gura pana la urechi cand era mic si venea taica-sau seara sa-l sarute de noapte buna si-l zgaraia cu barba aspra. Maica-sa murise cand avea el cinci ani, nu avea regrete, n-o cunoscuse, la cinci ani nu se poate spune ca o cunosti nici macar pe maica-ta. El crescuse cu Ghizela, o batrana cumsecade de care i se face dor cateodata si cu tot felul de rude pasagere. L-a ascultat tot timpul pe batranu', a facut pana si facultatea de drept doar pentru ca i-o recomandase el. Tot el i-a rezolvat postul de procuror in oras si repartitia pentru garsoniera, la terminarea facultatii, punandu-si la bataie toate pilele de colonel de Securitate in rezerva. Batranu? a lucrat toata viata la departamentul ala cu iredentistii, nu vorbea niciodata acasa despre ce facea la birou. Cat a fost mai mititel, Coleasa stia si spunea la colegi ca taica-sau e militar. Disparea cu zilele de-acasa, uneori cu saptamanile si nu intreba nimeni unde e, disparitiile astea neanuntate intrasera in obisnuinta. Dar a fost cel mai bun tata pe care l-a avut Coleasa. Pe vremea lui Ceausescu, el mesteca guma americana, avea blugi originali si semicursiera ruseasca, nu bicicleta Pegas ca toti amaratii. Se gaseau intotdeauna in casa Pepsi, portocale si alte chestii dupa care tanjea lumea pe vremea aia. In ultimul an inainte de sfarsitul comunismului, si-au cumparat video si isi chema colegii la vizionari de filme cu batai si femei dezbracate. Faceau excursii in Bulgaria si Ungaria de unde se intorceau cu dulciuri si tot felul de conserve. Coleasa l-a ascultat intotdeauna pe taica-sau, intai ca-l iubea, apoi constatase ca batranu' da sfaturi bune si nu-i merge rau cand le urmeaza. O singura data nu l-a ascultat, la optsprezece ani, cand s-a insurat cu Mariana, cunoscuta la o vizionare. I-a prezentat-o, totul a fost cum se cuvine, politetea a functionat impecabil din toate partile, nimeni n-a incercat sa-i schimbe gandul. L-a scos batranu' la o bere dupa vreo saptamana si i-a zis: "Faci cum vrei, da' nu e bine. M-am interesat despre ea si fata e curva, au trecut pe-acolo mai multi barbati decat trec intr-o zi prin gara."
Coleasa era sa se inece cu berea, a suferit un atac dur si nemeritat in sentimentele lui curate. Nici nu l-a chemat pe taica-sau la nunta, a fost singura data cand s-a considerat certat cu el. L-a chemat doar cand avea nevoie sa-l ajute sa bage divort: la nici sase luni dupa nunta o gasise pe Mariana intr-o imprejurare neinterpretabila cu un necunoscut. Neinterpretabila in sensul acela in care e clar ce faceau cei doi impreuna, asa ca a fost simplu, fara scuze si fara rugaminti. L-a pus pe respectivul sa-l ajute la bagaje, i-a strans Marianei lucrusoarele si i-a dat-o in grija individului. N-aveau de impartit decat un pick-up, copii nu rezultasera in urma casatoriei. Astfel, Coleasa renuntase de la o varsta frageda la proiectele matrimoniale si, constatand ca toate femeile sunt curve, a decis sa-si rezolve problemele hormonale la profesioniste. Fara complicatii, fara acte si fara farafastacuri.
Acum statea in fata batranului care se uita la el complet dezorientat.
- Cum sa-ti dai demisia???
- Gata, mi-am prezentat demisia, am predat dosarele, nu mai intru in cladirea Parchetului cate zile am.
- Tu stii cat de greu mi-a fost sa-ti rezolv postul asta???
- Stiu. Nu pot sa-ti dau explicatii, dar nu ma mai duc acolo.
Coleasa senior a oftat ca la Revolutie si n-a mai zis nimic. A doua zi l-a chemat la cafea.
- Uite care-i treaba. Regimul s-a schimbat, vremurile s-au schimbat, eu incep sa nu mai am nici relatii si nici putere ca pe vremuri. Am vorbit unde trebuie si ti-am rezolvat o munca de birou la Comisia de fond funciar. Da' e ultima data cand te ajut, de-acu? incolo esti pe cont propriu.
Coleasa nici macar n-a intrebat cu ce se mananca meseria asta noua, a multumit frumos si s-a prezentat a doua zi la birou, unde era asteptat. Asa a inceput cariera de functionar a lui Coleasa.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
