Episodul 5. Tarla si sexul capitalist
Incursiunile mele autobiografice ma obliga uneori - inca o dovada ca sunt roman - sa recurg la o terminologie atat de profund nationala, incat o presupun perfect transparenta oricarui cititor. Cuvantul "tarla", de pilda, numai dintr-o regretabila si temporara omisiune n-a fost inca innobilat de vreun poet de manual intr-o rima epocala.
In anul 1985 al veacului trecut, bunicii lasasera niste ciobani sa faca tarla pe unul dintre pamanturile lor mai de la munte. Prilej nemaipomenit pentru adolescentul care eram de trairi anamnetice precum mulsul mioarelor la strunga, bucataritul la ceaun in aer liber si multe alte mioritisme. Dar memoria e un vehicul cu totul incontrolabil: un singur personaj a rezistat nestirbit. Nu trebuie sa fac nici un efort ca sa mi-l amintesc pe Trifan - era unul dintre ciobanii tineri, un fel de middle-executive cu certe posibilitati de avansare in ierarhia stanei. Un barbat atat de ciolanos, incat ti se parea ca n-au avut la indemana destula piele de om cand l-au inchegat si-au intins peste oase cat mai ramasese de la altii. Trifan era orgoliosul posesor al unei biciclete Tohan, legatura dintre cei doi fiind de pomina prin satele de la poalele muntilor. Trifan nu mergea nicaieri fara bicicleta lui iar ciobanii umbla prin locuri pe unde, uneori, e greu sa si pasesti, daramite sa mai tarasti o fieratanie pe doua roti. L-am admirat in vreo doua randuri executandu-si exercitiile de adoratie: dupa ce oile erau in tarc si lumea la culcare, omu? mai statea o juma? de ceas cu bicicleta. O stergea, o ungea, ii impodobea spitele cu izolatie multicolora de conductori. Apoi ii potrivea dinamul pe roata si dadea o tura in jurul tarlei, fasciculul de la far descriind o traiectorie sinuoasa pe sub stelele verii, dupa cum ocolea pilotul obstacolele inerente de pe camp, mai ales musuroaiele intarite.
Intr-o dimineata, Trifan si-a facut o intrare triumfala de la prima ora: tragea dupa bicicleta, legati de cadru, doi serpi cu capetele zdrobite. A dat vreo doua ture de tarla tarand prin ierburi si praf serpii muribunzi, cu solemnitatea unui ritual in premiera, urmarit placid de oi si in atmosfera de galerie sportiva de restul privitorilor. Ciobanul Trifan radia, in clipele acelea, energia epopeica a lui Sindbad la carma corabiei. A Sfantului Gheorghe calare pe cal. A lui Ion Iliescu in fruntea revolutiei anticomuniste. Asa mi-a ramas atunci in memorie ciobanul Trifan si bicicleta cu care rimeaza numele lui.
La vreo cinci ani dupa povestea asta, domnii Hanganut si Galben, carora le multumesc pe aceasta cale, m-au luat cu ei sa ma initieze in pescuitul pastravului si lipanului pe raul Parva. Asta e un rau care izvoraste undeva aproape de capatul lumii, la vreo doi munti de locul tarlei din copilarie. Intr-una dintre serile petrecute in salbaticie, asezaram tabara langa un observator de urs, facuram un foc vesel, fripseram de-ale gurii, usuraram de continut niste sticle. Evident, discutaram multa politica. Romania trecuse de curand printr-o chestie de-i zic unii revolutie, Hanganut era fesenist de stanga, Galben era taranist de dreapta, eu eram proaspat student si mandru colaborator la o gazeta libera si independenta, asadar un cunoscator al domeniului.
In linistea serii, se auzeau dezbaterile noastre aprinse pe fundal de lemne trosnind in foc si pastravi antrenandu-se pentru luptele corp la corp de-a doua zi in apele uruitoare. Acest concert armonic si terapeutic a fost intrerupt,intai firav, apoi tot mai apasat, de un scartait mecanic greu de inteles in decorl descris.Am devenit atenti si-am privit cu incredere in directia din care venea zgomotul; nu s-ar fi asteptat vreodata vreunul dintre noi sa zareasca intrupandu-se din intuneric un coban ciolanos calare pe o bicicleta! Tohanul se invechise, dar l-am recunoscut dintr-o privire. Ciobanul Trifan a dat seara buna, l-am chemat sa stea cu noi langa foc, la o tuica, la o parola autentica.
A inchinat cu noi. Am povestit. Si da-i cu Iliescu, da-i cu Ratiu, da-i cu Campeanu, da-i cu Roman, da-i cu democratia, da-i cu pluripartidismul! Am cam remarcat ca ciobanul se uita la noi cu privirea cu care te uiti la niste chinezi care te intreaba, pe limba lor, daca mai intai a fost oul sau gaina. Am presupus ca omul e sfios si l-am indemnat sa-si spuna parerea. A sorbit incurcat din sticla si s-a pronuntat cu toata uimirea lui de cioban biciclist:
- Io n-am intales nemnica! Apai nu mai ii Ceausascu presedinte? No, mare minune s-asta!
Il durea pe Trifan fix in ghidon de cine era presedinte la Romanica! Tot din neamul lui trebuie sa fi fost si ala care a descoperit ca schimbarea stapanilor e bucuria nebunilor...
*
Ajuns in acest punct al povestii, imi dau seama ca unii cititori ar putea fi agasati de exhibarea repetata a biografiei autorului si nu pot decat sa le dau dreptate. In anumite cercuri, as putea chiar sa fiu acuzat de deviationism literar; potrivit unor curente de gandire la moda, scriitorul nici macar nu exista. Textul se autogenereaza, se inmulteste ca euglena verde, prin diviziune. O carte o naste pe alta si, odata ce toate cartile lumii s-au scris, nu ne-a ramas decat sa ne citam unii pe altii, cu mai multa sau mai putina inspiratie, sa mai adaugam un strop la oceanul de hartie innegrita. Pentru oamenii subtiri, insasi ambitia auctoriala este o forma de bovarism indecenta, care trebuie sa duca la plasarea imediata in carantina a bolnavului. Mai nou, e la moda sa citesti carti "generate" de computere, ceea ce ar trebui sa ii ingrijoreze pe multi, avand in vedere diferenta dintre costurile de intretinere ale unui PC si ale unui individ. Cum nu sint un om subtire - tocmai s-a aflat ca am crescut la coada oii - si nici nu tin deloc sa fiu la moda, voi continua sa cred ca orice poveste e traita de oameni si ca, in spatele oricarei carti, stau tot niste oameni. Pe mine atata m-a dus mintea sa pricep: pana si abstractiile generatoare de texte au in spate o biografie. Dandu-mi seama cat de profund am fost, cu voia cititorului, trec mai departe.
*
Conchizand ca viata e doar o scurta distractie inaintea mortii, Coleasa il asigura pe Mititelu nu numai de toata discretia, ci si de intregul sau sprijin.
- Si cati bani mai ai si-asa mai departe?
- Pai, sa fi ramas vreun milion.
- Scade berile astea de la urma si ai mare noroc cu mine! Cunosc curvele din oras ca-n palma. Unde stiu eu, cu cinci sute de mii calarim amandoi. Da' tu esti sigur ca n-ai fost niciodata la curve?
- Da, batrane, singur mi-a fost urat si n-am avut cu cine ma duce si eu sunt si mai timid, de cate ori trec pe langa ele mi se usuca gura de-un fel de emotie, n-as putea niciodata sa intru in vorba cu ele.
De la inaltimea zecilor de "scurturi", "normaluri" si "totaluri", adica ditamai experienta acumulata intr-un sir lung de vineri burlacesti, Coleasa se simti induiosat de soarta lui Mititelu si-si promise in gand sa-i prilejuiasca o traire memorabila. In fond, bunele intentii infloresc usor dupa un numar oarecare de beri. Luara un taxi spre locul fericirii. Curvele, la datorie. La un colt de strada - doua mai retrase si parca mai eligibile, desi la curve nu e bine sa te iei niciodata dupa aparente. Se apropiara de ele.
- Care-i scoru', fetelor si-asa mai departe? face Coleasa oficiile de ghid cunoscator.
- O suta scurtu', doua normalu', trei totalu' raspunde una straduindu-se sa nu zambeasca prea profesional, ca sa-i nu-i cada ciunga prin strungaretele innegrite. Si cu prezervativele voastre, adauga ea dupa ce prietenii nostri ies cam fraieri la cantarirea din ochi.
- Pai si aveti loc?
- Avem noi loc daca n-aveti voi masina.
- Pai e in regula, hai la treaba, da' sa stiti ca prietenul meu e prima data.
- Prima, neprima, banu' tot ala e, nu facem promotii.
- Bine, hai!
Mersera vreo cincizeci de metri, ele inainte, ei in urma lor. Intrara intr-o curte in care cineva parca ar fi dat la mixer toate vechiturile din lume si majoritatea ar fi iesit ciobite in urma actiunii. Din curte intrara intr-o bojdeuca (multumim limbii romane pentru acest termen care ne scuteste de o lunga descriere). O balabusta imensa infasurata intr-un numar de fuste inflorate mesteca intr-o oala care fierbea pe soba.
- Avem clienti, zise fata cu strungarete naturale.
Balabusta ii masura cu un ranjet care se dorea amical si-i pofti pe toti patru in "cealalta camera". Decorul in care incepu si se desfasura "actiunea" se compunea din cateva chestii care ar putea fi numite eufemistic "piese de mobilier", o "rapire din serai" decolorata precum pozele sepia de la anticariat si un miros indescriptibil cu instrumentele prozatorului. Toate lipicioase la contact. Fetele isi dadura repejor la lumina farmecele cam invinetite la lumina unicului bec chior, il "rezolvara" amandoua cu maxima eficienta pe Coleasa, dupa care isi concentrara atentia profesionala asupra amicului debutant. Din diverse motive, eforturile lor pareau a nu se concretiza corespunzator.
- Auzi, zice strungaretita, ti se scoala, nu ti se scoala, nu suntem platite cu ora!
- Hai, zice Coleasa impaciuitor, e prima data, dati-va si voi silinta mai mult si-asa mai departe!
In fine, minunea fu pe cale sa se intample, organul nedus la fetite dadea semne ca ar putea fi folosit, dar in momentul in care fetele se pregateau sa-l introduca in orificiile prevazute de natura si lege, se auzi urletul balabustei:
- Gardaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!
In cinci secunde, prietenii nostri erau scosi deja pe fereastra bojdeucii, cu lucrusoarele stranse bine in dreptul matului de atarna dedesubtul buricului la barbati, urmand sa-si gaseasca singuri drumul spre strada printre atat de multe chestii ca nu le putem enumera. Trebuie sa presupunem ca amicul nostru Mititelu e pe deplin sincer spunandu-i amicului nostru Coleasa ca el nu mai vrea niciodata la curve.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
