Episodul 3. Praf de caramida
Mata bunicilor lui Fanel fatase trei ghemotoace colorate, mieunatoare si doritoare de tandrete infantila. Inca nu intrasem la scoala si vara era o vacanta nesfarsita - desi cuvantul vacanta nu-l stiam. Dupa ceva vreme si multa smotoceala, mamica lor nu i-a lasat sa mai suga. Umblau mieunand dupa ea, dupa noi, dupa cine se nimerea prin curte. Pe cel mai prost dintre ei l-am surprins impleticindu-se in urma cocosului, ca o ultima sansa. Am ras si i-am explicat: cocosii nu dau lapte. Intr-un final, am gasit si solutia la problemele pisoilor. Ii ascundeam in sura, dadeam fuga in grajd si mulgeam lapte intr-o cutie de tabla pe care pisoii o lingeau sub privirile noastre incurajatoare si admirative. Vacile priveau si ele prin oblon scena si erau multumite ca au contribuit, dupa puterile lor si ale noastre, de mulgatori incepatori, la salvarea din ghearele inanitiei a unor fiinte asa de dragalase. Nenorocul face ca toata scena asta a fost surprinsa intr-o zi, fara stirea noastra, de bunicul lui Fanel. Nenorocirea e ca batranu? era catranit rau, din cine stie ce pricini, ca noi nu eram initiati in necazurile bunicilor. A intrat in sura tunand ca el nu-si rupe spatele sa faca fan in sforturi si in Valea Rustii ca sa ingrasam noi matele. Tot bodoganind, a pus mana pe o ranga rezemata de usa surii si ne-a spulberat protejatii. Apoi a plecat, la fel de furios cum venise, si ne-a lasat pe noi prada disperarii.
N-am plans. Am adunat lesurile hacuite de prin sura si le-am ingropat sub ciresul negru, promitandu-ne sa crestem mari si sa-i aratam noi lu? bunu?. In zilele urmatoare aveam sfat cu toti plozii de prin vecini, de cu dimineata. Adunati in umbra surii, le povesteam cum s-au intamplat lucrurile. Cu lux de amanunte. Parca si fanul mirosea a oase frante de mata cand povesteam. Iar sangele inchegat de pe ranga confirma fara putinta de tagada ca asistaseram, Fanel si cu mine, la o tragedie din acelea despre care scriu carti oamenii mari. Toti eram fascinati sa privim pata rosie de pe ranga. Fanel nu ne lasa sa punem mana pe ea, sa nu se stearga, statea in mijlocul nostru si ne arata, pentru a mia oara, cum a intrat bunu? si cum a pus mana pe ranga si unde erau pisoii si unde stateam noi si ce-a zis si ce-am facut si ridica ranga sa vedem petecul rosu. Si noi am fi ascultat povestea de inca o mie de ori, e fascinant sa ai sase ani si sa asisti la o tripla moarte violenta.
Ritualul a durat vreo saptamana. Intr-o dimineata, mergeam catre sura, in gandurile mele de copil. N-am intrat. L-am vazut printre scandurile portii pe Fanel, singur si absorbit. Tinea in brate ranga, avea o bucata de caramida la indemana si intarea cu praf de caramida pata rosie. N-am mai participat de-atunci la ritualul cu ranga. Am invatat sa descopar praful de caramida in orice culoare prea vie. De cate ori se apropie cineva de mine, ma uit dupa praful de caramida. Orice mi se intampla, sunt atent la praful de caramida. Uneori, am gresit cautand praful de caramida in locuri unde nu se afla. Alteori, praful de caramida e atat de gros incat mi-e jena sa spun ca se vede.
Iar Fanel a ajuns ceva lider sindical prin America pe care o visau bunicii nostri. Desi, in visele lor, era mult praf de caramida peste America. Asta am aflat mult mai tarziu...
...
Femeile sunt urate cand se fac frumoase. Sa privesti o femeie care se epileaza, se penseaza, isi taie pielitele de la unghii, isi scoate bataturile ori efectueaza vreuna din cele zece mii de operatii curente necesare pentru infaptuirea miracolului frumusetii feminine, mie unuia mi se pare deplasat.E motivul principal pentru care mi-e cu neputinta sa pricep ultima moda in materie din minunata noastra capitala. Mai nou, saloanele de frumusete trendy musai sa fie la sosea si sa aiba ferestre mari, transformandu-se, practic, intr-un fel de acvarii.
De cate ori treci pe langa un asemenea salon, este imposibil sa nu primesti cate o portie de moartea pasiunii. De dragul nostru, doamnele se lasa rase, scobite, jupuite, jumulite, stoarse, impachetate, flexate, totul cu o naturalete perfecta, in vazul tuturor trecatorilor. Eu cred si acum ca o femeie trebuie sa se faca frumoasa in intimitate, nu sub ochii trecatorilor, dar, intotdeauna cand nu inteleg ceva, presupun ca eu sunt cel defect.
Asadar, intr-o zi, dupa multe scene de gen receptionate in plin in cursul drumurilor mele intamplatoare prin oras, am decis sa trec la actiune si sa incerc sa inteleg. Din moment ce femeile se fac frumoase in vitrina, mi-am spus, inseamna ca trebuie sa ne uitam, asta e chiar rostul vitrinelor. Mi-am pus cea mai serioasa mutra de care sunt capabil si m-am postat in fata unui salon de frumusete. Inauntru, oferta diversa. Am pus ochii pe o juna bine imbracata si draguta careia o cosmeticiana tocmai ii facea pedichiura. A durat vreo doua minute pana cand distinsele au remarcat atentia mea dezinteresata. Dupa aia, s-au mai uitat vreo doua minute la mine ca si cand ar fi vazut un reprezentant al speciei umane cu totul demn de dispret si mai ciudat decat prevedea imaginatia lor.
Degeaba m-am asigurat ca hainele stau bine pe mine, ca nu sunt descheiat la slit, degeaba le-am zambit gales si le-am salutat din priviri. Era limpede ca nu se leaga nici un fel de simpatie intre noi. Am continuat sa privesc in acvariu dar, tanjind dupa comunicare, am translatat obiectivul inspre o doamna eleganta, matura, careia tocmai i se smulgeau, unul cate unul, firele de prisos din sprancene. Am presupus gresit ca voi avea parte de mai multa intelegere. In momentul in care am fost remarcat, am beneficiat de o serie de priviri din aria semantica a celor descrise mai sus.
Am renuntat sa-mi mai fac probleme legate de cum arat si am continuat sa ma uit ca boul, adica cu ochii mari si cu o privire galesa, care spunea fara umbra de indoiala ca nu am intentii ofensive. Am vazut ca mai multe doamne din acvariu s-au adunat laolalta si vorbeau ceva aratand cu degetul spre mine. Eu am continuat sa zambesc suav, privind ce era de privit. Intr-un tarziu, a iesit o doamna care emana autoritate, probabil patroana si m-a intrebat ca eu ce fac acolo. I-am raspuns foarte amabil si delicat ca privesc. Mi-a spus ca ii deranjez clientele. I-am spus ca nu inteleg cum as putea sa fac asa ceva, sunt total inofensiv, stau pe strada, intr-un loc public si ma uit intr-o vitrina in care doamnele respective s-au pus de buna voie ca sa fie privite. Atunci doamna m-a jignit si mi-a spus ca sunt un pervers si ca sa o intind de acolo pana nu cheama Politia. Asa ca eu, nedorind sa pat vreun conflict cu doamnele de la salon, pe fond de buna crestere, am facut pasi, constatand cu tristete ca orice posibilitate de comunicare e compromisa. In acest punct, stimate cititor, te invit pe matale sa te implici si sa fii judecatorul acestei scene. Poate fi mai mare nedreptate in lumea asta decat sa fii alungat din fata unei vitrine si sa ti se interzica sa privesti in ea? Am incalcat eu din ignoranta vreo regula nescrisa a privitului in vitrina? De ce se baga doamnele de buna voie in vitrine pe care trecatorii nu le pot ignora dar nici n-au voie sa se uite in ele? Pana vei reusi dumneata sa raspunzi la toate aceste intrebari si, eventual, sa repeti experienta, eu voi ramane la parerea mea.
E bine sa te bucuri de miracol fara a fi silit sa asisti la procedeul tehnologic de producere a acestuia.
Desi, cateodata, exista niste conjuratii de neinteles impotriva miracolelor. Am remarcat cu totii ca ultima moda, destul de longeviva deja, la blugii domnisoarelor, prevede ca talia trebuie sa fie foarte joasa, adica doar putin pana deasupra, pardon, pasaricii. Problema cu blugii astia e ca, oricat ar fi de supla domnisorica, tot scoate la iveala niste colacei semnificativi. Daca duduia mai e si plinuta, atunci peisajul imi aduce aminte, prin nu stiu ce asociere mentala, de procesul facerii carnatilor, la care asistam cu mult entuziasm in copilarie.
Langa cel mai vechi mall din Bucuresti s-a deschis de curand o sala de gimnastica luxoasa, tot cu vitrina la strada. Abonamentul la sala, m-am interesat, costa. Si e plin de domnisoare radioase care platesc multi bani ca sa beneficieze de sfaturile si asistenta specialistilor in nutritie si tonus muscular. Au abonamente la reviste de slabit, citesc toata ziua noua biblie a traiului sanatos, cartea Traiesc, deci ma abtin, cu o prefata de Mihaela Radulescu. Schimba retete de slabit la evenimente mondene, isi impartasesc cure secrete si miraculoase. Fac tiraje la revistele de gen. Isi calculeaza caloriile cu calculatorul, dupa niste scheme asa de complicate de parca dumnealor ar fi cu toatele doctorite in matematici superioare. Isi innebunesc partenerii de viata si suferinta cu listele de piata pe care figureaza produse dupa care trebuie sa alergi prin tot orasul.
Pe toate aceste reprezentante ale sexului frumos ori slab, atat de dedicate siluetelor proprii si personale, le vezi din strada cum transpira la sala, cum respira stiintific si cum li se bulbuca ochisorii albastri din pricina efortului prea mare pentru trupusoarele lor firave, facute sa fie imbratisate. Daca te uiti mai mult de zece minute, ti se face o mila ingrozitoare, te simti mizerabil ca esti barbat si ca, din pricina unora ca tine, dumnealor se chinuie ingrozitor sa-si amelioreze silueta.
Iar dupa ce trag de fiare in vazul lumii ca sa fie slabe, se imbraca cu blugii aia care le fac sa para grase si se plimba prin mallul invecinat care, incet dar sigur, se transforma intr-o expozitie de sunci. Dracu? sa mai priceapa ceva!
Eu unul, de cate ori vad o domnisoara din asta ma intreb oare cati bani o fi cheltuind ca sa para grasa in vreme ce se chinuie cu disperare sa fie slaba. Oare dumneaei o fi cunoscand sensul cuvantului "paradox"?
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
