Episodul 2. La iarba verde
E cu neputinta pentru un om obisnuit sa lase vreo umbra, sa castige macar acea nemurire provizorie pe care o da prezenta statornica in memoria unui grup. De regula, cei ca noi pot castiga un oarecare drept la prezenta in memoria colectiva doar avand sansa de a se afla, la momentul potrivit, in preajma celor care fac istoria.
Ma fascineaza un pasaj absolut neimportant din Jurnalul lui Delacroix. "20 martie. Inmormantarea bietei doamne Delaborde. O multime de oameni pe care nu-i mai vazusem de multa vreme. (...) E un timp minunat: mugurii tineri inverzesc sub soarele de primavara, in mijlocul mortii si al batranetii."
Aceasta din urma fraza, cu mugurii tineri in mijlocul batranetii si cum inverzesc ei, se afla a fi de o banalitate infioratoare. Dar cea de dinainte ma fascineaza. Stim ca in 20 martie 1823 Delacroix a fost la inmormantarea doamnei Delaborde. Si nu ne putem impiedica sa ne intrebam cine a fost doamna. Toti cei care au cunoscut-o sunt oale si ulcele, vreun anonim se lafaie deja in fostul ei mormant, dar doamna Delaborde se incapataneaza sa fie prezenta. Va propun sa va opriti o clipa din lectura si sa-i aduceti omagiul dumneavoastra pentru reusita.
Asadar, e bine sa fii intotdeauna prudent in relatiile cu ceilalti: nu stii niciodata in jurnalul cui si in ce ipostaza te vei arata posteritatii.
Cum sansele ca cineva din anturajul meu sa ma scrie in vreo carte care sa fie citita peste o mie de ani sunt destul de reduse, ma consolez cu ideea ca, fara sa particip, pot fi macar contemporan cu evenimente de anvergura. Asteptand sa fiu martor la sfarsitul lumii, deocamdata cea mai mare mandrie e ca in zilele mele a avut loc integrarea euroatlantica a Romaniei (s-ar putea sa se scrie cu liniuta: euro-atlantica). Am un moment de iritare gandindu-ma ca voi fi suspectat de nesinceritate, dar imi asum riscul. E greu de gasit, de-a lungul vietii mele, un moment istoric mai important (inca nu ma nascusem cand americanii puneau piciorul pe luna) decat 1 ianuarie 2007. Sa-mi aduceti aminte, mai incolo, sa va povestesc o intamplare adevarata din ziua respectiva!
Asadar, dupa o zbuciumata istorie milenara, poporul la sanul caruia ma hranesc paseste intr-o epoca de pace, stabilitate si prosperitate. Mai mult, o face cu demnitate. Romanul a intrat in Europa pastrandu-si intru totul specificul si traditiile.
*
Printre multe alte lucruri, romanul e cunoscut ca fiind un mare iubitor de iesiri "la iarba verde". Fenomenul iesitului "la iarba verde" e atat de specific romanesc incat un sociolog ar gasi oricand material de studiu pentru o lucrare de doctorat magna cum laudae.
In fiecare zi de odihna, din toate orasele Romaniei, incepand cu ora sase dimineata, inexorabil ca deriva continentelor, inevitabil ca extinctia speciilor, implacabil ca expansiunea universului, un sir nesfarsit de vehicule se scurge in afara prin toate iesirile, precum zerul prin toate gaurile strecuratorii, si colonizeaza efemer marginea fiecarui drum pe care se poate intra cu masina si care trece printr-un codru, printr-o padure, printr-o padurice, printr-un crang, printr-o poiana ori pe langa o balta.
Prin locurile mentionate se revarsa apoi o armata de romani veseli, la fel de specializati ca furnicile din musuroi. In vreme ce domni in chiloti, sosete supraelastice si pantofi impletiti prind sa bata mingea cu membrii cei mai tineri ai familiilor, gospodine coafate scot din portbagaje mai intai gratarele.
(Acestea sunt de foarte multe tipuri, de la cele improvizate din gratarele frigiderelor vechi, trecand prin cele manufacturate din fier-beton de sase si discurile de tractor adaptate sfaraitului slaninii autohtone si cartofilor de import, pana la dispozitive sofisticate semanand cu instrumentele medievale de tortura). Toti membrii familiilor care nu bat mingea sunt implicati apoi, dupa un ritual ancestral, in pornirea si intretinerea focului, prepararea diverselor sortimente de carne, taiatul cepei, curatatul usturoiului, aranjatul mesei campenesti, desfacutul PET-urilor cu bere, suc si apa, facutul pozelor de piedica in calea uitari...
Toata aceasta activitate este dublata de cresterea progresiva a volumului muzicilor care se revarsa din fiecare masina, dupa algoritmul unei concurente generalizate la capatul careia castiga invariabil posesorii auto cu statiile audio cele mai performante, in admiratia destul de resemnata a restului lumii. (Acest fenomen -iarasi specific romanesc - a dat nastere si unei specii endemice: proprietarul de sistem audio mai scump decat masina pe care e montat).
In fine, in timp ce nenumaratele brelocuri atarnate de oglinzile retrovizoare ale milioanelor de masini urlatoare se scutura in vibratia boxelor (se stie ca aceste brelocuri poarta noroc - potrivit statisticilor Ministerului de Interne, nu se cunoaste nici un un caz de accident mortal in care brelocurile sa fi fost vatamate), oamenii se asaza la masa multumiti. Devoreaza merindea arsa si afumata la esapament (intrucat romanii vor sa ramana in contact cu civilizatia si nu se departeaza prea tare de soseaua de-a lungul careia isi intind arsenalul). Deseori, se-mbata. Uneori, se cearta si se bat, dar fara ura. Apoi se duc acasa, odihniti si cu mintea limpezita de comuniunea cu natura.
Ulterior, sub lumina nesanatos de palida a lunii, in acordurile nestereofonizate ale unor pasarele ametite, calatorul imprudent va gasi urmatoarele: un numar incalculabil de PET-uri goale, pungi de toate felurile fosnind in adierea vantului, mormane de mucuri de tigari din studiul carora se pot deduce, dupa urmele de ruj si mustar, sexul, starea sociala si anduranta fumatorilor, ambalaje de toate soiurile si formele, hartii felurite, borcane goale, pemparsi doldora de continut, cutii de tabla pe care le ling niste caini demni de pana lui Dante, jucarii desperecheate, farfurii de plastic, tacamuri, tampoane de uz feminin inrosite incercand sa se asorteze cu frunzele de rostopasca, cioburi, coji diverse, caserole, baloane sparte, prezervative uzate, rahati proaspeti, publicatii de mare sau mic tiraj, raul, ramul.
Cer scuze cititorului pentru oprirea intempestiva a enumerarii, lista e nesfarsita, s-o mai completeze si dumnealui conform observatiilor personale, eu n-am destula pasta-n pix.
*
Am constatat ca e tare peste mana sa fii romantic in Romania. As putea relata o suita intreaga de experiente care sa-mi intareasca afirmatia, dar voi avea decenta de a ma limita la una singura, relativ nevinovata si, cred eu, imi veti da dreptate.
Asadar: Bucuresti, Calea Magheru, zi frumoasa de primavara. Pentru neinitiati, Calea Magheru, intre Universitate si Romana, este, de mai bine de doua sute de ani, buricul Bucurestilor. Actualmente, artera e considerata una dintre cele mai scumpe si exclusiviste zone comerciale din Europa, magazinele de firma si fite (imi cer scuze pentru problemele insurmontabile pe care le produc unui eventual traducator al acestor randuri prin folosirea termenului de mai sus) se inghesuie unele in altele, bogatia se etaleaza cu nonsalanta, oamenii sunt frumosi, eleganti, ireali.
Asadar: Bucuresti, Calea Magheru, zi frumoasa de primavara. Intr-o conjunctura asupra careia, din discretie, nu voi insista, am intalnire cu o juna fabuloasa al carei interes fata de neinsemnata mea persoana imi ramane inexplicabil. Ma prezint la locul stabilit cu un sfert de ora in avans, spalat, parfumat si imbujorat. Fumez sapte tigari. Ea apare, naturala ca respiratia si zice, la fel de natural: Hai sa ne plimbam! Iata-ma in insasi chintesenta romantismului: plimbare, femeie frumoasa si cu intentii clare, primavara clocotitoare, soare bland si pasarele. Cititorul ar avea destule motive sa ma banuiasca de o stare de spirit intru totul placuta.
Facem zece pasi purtati de entuziasm dinspre Universitate catre Romana. Schimbam niste vorbe. Pentru un observator atent, imi tradez timiditatea bine stapanita macar prin privirea lasata in jos. Privire care se agata, intempestiv si accidental, de o flegma proaspata, hidrodinamica, cu vagi urme de tutun. De la care zboara instantaneu inspre o alta flegma, mult mai delicata, stingherita de etalarea publica a nuditatii... De la Universitate la Romana, pe cine nu ma crede il rog sa verifice, trotuarul e un covor nesfarsit de scuipati. Sunt de toate felurile: sanatosi, fragili, proaspeti, fosilizati, in culori felurite, de la verdele pal la rozul infinitezimal, in straturi succesive, palimpsestice. Daca nu esti orb, n-ai cum sa scapi de ei! Rog cititorul romantic, atunci cand se plimba prin zona, sa priveasca strict in ochii partenerei. Altminteri va pati ca mine si se-alege praful de tot romantismul! Daca la Romana, dupa o conversatie usoara si-o cafea tare, distinsa va avea initiativa nefericita de-a incerca sa te sarute pe gura (cah!), iti vei aduce aminte subit ca ai o urgenta teribila, o problema de a carei rezolvare iti atarna destinul, o vei lasa pe preopinenta nedumerita si frustrata si vei da bir cu fugitii!
N-ai avut parte de o intalnire romantica, dar macar ai inteles de ce dau faliment fabricile autohtone de batiste...
*
Draga cititorule, iti multumesc pentru ca mi-ai adus aminte de intamplarea cu integrarea europeana a Romaniei. Pe 1 ianuarie 2007, ma plimbam prin Cismigiu. La un moment dat, remarc un domn in varsta, ponosit, dar simpatic la fata, genul de bunicut cumsecade. Purta sub brat un radio Gloria ponosit, stie multa lume cum arata obiectele alea, ele sunt un adevarat brand al unei epoci apuse si bunicutii cumsecade urmaresc meciurile la ele, prin parcuri. Mergea ascultand concentrat la aparat. Nu sunt microbist, dar batranelul mi-a fost instantaneu simpatic si am grabit pasul in ideea ca intru in vorba cu el, de obicei afli tot felul de lucruri de la oamenii astia. Dar, dupa ce m-am apropiat mai tare, am renuntat la conversatie. Domnul in chestiune asculta, la radio, in direct, discursurile politicienilor de la Bruxelles, cu ocazia semnarii tratatului de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana. Si mie nu-mi place sa discut politica nici macar cu batraneii cumsecade, prefer sa-mi gasesc alte ocupatii...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
