Cu acest episod, confesiunile inginerului energetician Paul Emil Rascu iau sfarsit. Pasionante, depanate cu talent oratoric, ele sale ar fi trebuit sa fie mult mai ample. Daca spatiul ne-ar fi permis, am fi aflat mult mai multe amanunte din viata unui proiectant energetician care a lucrat cu cele mai mari tensiuni, folosite industrial, de pe glob. Poate alta data. (Marcela Gheorghiu)
Intoarcelea la Iasi, 1945. A urmat un nou inceput, in conditii si mai grele. Numeroase obiecte strict necesare au trebuit cumparate, iar la altele, de nevoie, am renuntat. Programul la Politehnica era supraaglomerat cu laboratoarele si cursurile care nu fusesera facute in refugiu. Peste toate, s-au suprapus multe luni de seceta, de scumpiri si de hrana dramuita. Toate astea erau din ce in ce mai greu de suportat de catre noi, care fuseseram invatati cu belsugul de altadata. Intre timp, sora mea Olga s-a maritat. Acasa am ramas cu parintii si cu Gelu, aflat in ultimul an la Academia de Arte Frumoase. Amandoi ne straduiam din rasputeri sa ajungem mai repede la un final care sa ne asigure un rost si indepenedenta in viata.
Eu aveam mult de invatat. Pentru ca dimineata audiam cursurile, iar dupa-amiezele faceam laboratoarele restante din timpul refugiului, timpul meu pentru studiu era dupa ora 21.00, cand parintii, cu care stateam in aceeasi camera, se culcau. Bursa pe care o aveam si meditatiile, pe care le dadeam in special unor fete mai constiincioase (invariabil, mamele vedeau in mine un posibil viitor ginere), imi ajungeau sa acopar cheltuielile proprii, care includeau uneori si un cinema sau o prajitura cu vreo tanara simpatica.
Una dintre marile mele dificultati era insa studiul de noapte, care dura uneori si pana la unu-doua dimineata. Dupa cateva ore de somn, tata se trezea si, cu o regularitate de metronom, repeta "Stinge lampa!". Din acel moment, deveneam incapabil sa ma mai concentrez, asteptand ca pe un supliciu urmatorul "Stinge lampa!". Surmenat de efort si de hrana neindestulatoare, aveam noaptea un fel de vedenii, in timpul carora paginile cursurilor incepeau sa fuga pe sub ochii mei. Cand, foarte tarziu, constatam ca nu mai pot lucra, ma culcam sfarsit de oboseala. Impreuna cu Gelu, cautam o rezolvare.
Cu timpul, situatia noastra s-a complicat, tata cerandu-ne sa abandonam temporar scoala si sa ne luam servicii, pentru a contribui astfel la hrana zilnica. Incercarile noastre de a-l convinge sa ne lase sa terminam facultatea nu au dus la nici un rezultat. Discutiile erau din ce in ce mai dese si mai aprinse... Situatia se pregatea sa explodeze.
Fiind mai realist din fire, reusisem sa economisesc cate ceva din banii de meditatii, pentru o situatie pe care o anticipam. Intr-una dintre acele seri, in urma unei certi cumplite cu tata, sub ochii plini de lacrimi ai mamei mele, am plecat amandoi de acasa, absolut nepregatiti. Eram decisi sa nu ne mai intoarcem. In Tatarasi existau multe case parasite, fara usi, fara ferestre. Am intrat intr-una dintre acestea si, adunand niste paie din curte, ne-am incropit un adapost. A doua zi, pe cand tata era la scoala, am trecut pe acasa si ne-am luat cartile si lucrurile necesare, iar mama, zdrobita de durere, ne-a dat o patura cazona. Painea si salamul cumparate din banii mei au fost hrana noastra un timp. Cu fiecare zi trecuta, se conturau consecintele gestului nostru. Tata era convins ca ne vom intoarce pocaiti, dar nu a fost asa; poate cea mai mare durere pentru un parinte este sa nu prevada ce pot infaptui propriii copii, cu atat mai mult cu cat noi fuseseram intotdeauna ocrotiti de familie.
Dormitul in casa pustie trebuia sa aiba un sfarsit si, intr-adevar, intr-una dintre nopti, a trecut in goana peste pledul cu care ne inveleam noi un card de sobolani, care nu lipseau in Iasii de atunci, fapt care ne-a determinat sa cautam o alta solutie de supravietuire. Ne-am despartit a doua zi, urmand sa ne intalnim la amiaza in oras.
"Esti cel mai bun prieten al meu!"
Cand ne-am reintalnit, aveam amandoi zambetul pe buze. Reusiseram. Gelu obtinuse acordul de a locui intr-un imobil central, vizavi de spitalul Sf. Spiridon. Imobilul apartinuse firmei farmaceutice Atom, expropriata de comunisti. Avea, in schimb, obligatia de a picta, pentru Apararea Patriotica, portrete de mari dimensiuni ale fruntasilor comunisti, portrete ce urmau sa fie purtate la diverse manifestatii.
Intr-o perioada de mari lipsuri alimentare, problema meselor era de asemenea foarte grea. Nu aveam decat o singura speranta: aceea de a obtine cartele de masa la cantina Politehnicii. Dar cum? Se stia, familia noastra locuia in oras. Imi trebuia o cartela in plus pentru Gelu. Am avut atunci una dintre dovezile emotionante de prietenie din partea colegilor mei de an, care mi-au dat doua cartele. Aceste doua mari realizari au rezolvat principalele probleme ale existentei noastre, dar au mai insemnat ceva ce aveam sa aflu curand.
Locuinta noastra de la Atom era compusa dintr-o singura camera, la etajul I, in care am reusit sa introduc un birou mare. Am incropit apoi din sertare rasturnate, acoperite cu scanduri, "un mare pat", pe care am pus o saltea improvizata si niste albituri gasite prin celelalte incaperi. Cand lucrarea de diploma a lui Gelu, reprezentand o femeie ce iesea din bazinul unei case romane in vreme ce o negresa ii oferea parfumurile, a fost pusa pe peretele de deasupra patului, camera a capatat un aspect de-a dreptul placut.
In ziua in care totul stralucea de curatenie si de ordine, s-a petrecut un eveniment de neuitat: Gelu m-a luat in brate si m-a sarutat, spunandu-mi: "Puiule, tu esti cel mai bun prieten al meu".
Spre finele anului IV, rezultatele scolare m-au confirmat drept studentul cu cele mai bune rezultate la invatatura din intreaga facultate. Am obtinut cea mai mare bursa acordata de Arsenalul MFA din Roman, cu conditia ca dupa absolvire sa devin angajatul lor cel putin 10 ani. Tentatia era prea mare pentru un student care se imbraca in hainele unor marinari suedezi distribuite prin Crucea Rosie si care purta bocanci nr. 44, cand mie imi trebuiau nr. 41. Am acceptat si asa a inceput totul.
Proiectantul
Am avut sansa de a lucra vreme de 40 de ani in Institutul de Studii si Proiectari Energetice, multa vreme cel mai mare institut de profil din tara. Am indeplinit numeroase sarcini din ce in ce mai dificile si de mare raspundere, parcurgand succesiv toate treptele de incadrare, pana la aceea de sef de proiect complex, un fel de director de proiect.
Una dintre cele mai importante lucrari a constituit-o, incepand de prin anii ''60, amenajarea complexa a Dunarii - efectuata in colaborare cu fosta R.S.F. Iugoslavia - acolo unde ea traverseaza muntii intre Gura-Vaii si Moldova Noua (sectorul cataractelor). Complexitatea lucrarilor care aveau sa se efectueze, utilizarea unui potential hidroenergetic exceptional, ce producea peste 10 miliarde kWh intr-un an hidrologic mediu, a facut ca acesta sa fie unul dintre cele mai importante proiecte la care am participat de-a lungul carierei mele.
Am invatat in acele decenii lucrul cu colaboratorii mei directI, dar si cu beneficiarii. In toate lucrarile intocmite, se pot recunoaste interventiile care imi apartin. Solutiile mele initiale au generat proiecte-tip pentru intreaga tara: solutia unicat mondial de la statiile de 400 kV si 220 kV de la Portile de Fier 1, proiectul statiei de 400 kVin zona de maxima seismicitate din tara, proiectul statiei 750/400 kV cu 2.500.000 kVA, cea mai mare tensiune din lume folosita industrial, proiectul unei statii pentru lucrari de maxima urgenta etc.
Astazi, cea mai importanta schimbare survenita in viata mea o constituie uriasul interval de timp liber pe care l-am castigat. Pe acesta l-am dedicat studierii unor probleme care m-au pasionat dintotdeauna.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
