Filmele romanesti de dinainte de '89 ne ofera doua tipuri distincte de realitati: una cosmetizata, cu o viata roz-bombon, si o alta scapata de sub controlul constientului si cenzurii. Este vorba de realitatea de interior si de planurile de exterior. Cineastii nostri au avut o mare pasiune pentru ceea ce nu era specific comunismului: viata de familie se desfasura in interioarele caselor construite in perioada interbelica. Incaperile erau inalte si largi, cu glasvanduri si sobe de teracota, mobilate cu scrinuri, fotolii si mese rotunde sau ovale de 6-8-12 persoane. Aici locuiau, in filme, maistrii intelepti din uzine si de pe santiere, secretarii de partid. In general - lumea noua. Adevaratii proprietari nu prea se vedeau.
Ma uit la filmele realizate inainte de decembrie '89, cele mai multe nu foarte inspirate - dar nu pentru scenarii, nu pentru personaje, nu pentru jocul actoricesc, ci pentru secventele documentare ce scapau de sub control: scenele de exterior. Oricata ordine s-ar fi facut in jurul locului in care se filma, viata, viata reala, aia nefardata, necosmetizata naboia adesea din plan secund, fiind infinit mai interesanta decat ceea ce se petrecea in prim-plan. Abia acum, urmarindu-le, imi dau seama in ce lume am trait: mohorata, saracuta, demna de compasiune. Pe strada trec oameni cu traistute in maini (pungile de plastic, mai ales alea colorate, erau semne de cosmopolitism), slabi, trasi la fata. Nu stiu daca asa era structura anatomica a oamenilor din acea perioada in intreaga lume (pentru ca am vazut acum in filmele prime ale lui Alain Delon ca nici el nu deborda de muschi lucrati si nici nu emana bunastare trupeasca), dar noi, romanii, parem al naibii de jigariti, cu hainele mereu fluturand pe noi. In trecerea de la hainele facute la comanda (de catre croitori - unii, veritabili artisti in ajustarea defectelor cate unui trup) la hainele produse pe banda rulanta in puzderia de fabrici de confectii ce-aparusera in Romania se facuse mult rabat la calitatea materialelor si la croiala.
Asa ca femeile purtau acelasi gen de "rochite", cum le alintau spre a-si mai indulci amaraciunea, iar barbatii - aceiasi pantaloni de tergal, la care puneau "camasute" cu maneca scurta si guler mare, rasfrant. Femeile isi tineau parul in coc, iar barbatii sexy ai epocii pierdeau ore bune in fata oglinzii ca sa le iasa creasta de cocos cat mai bine. Ceilalti, rebelii, purtau o claie de par sau preluau tunsorile "Beatles" (pe acestia ii vedeam foarte rar in planurile secunde ale filmelor, iar daca apareau, erau personajele pe care eroul pozitiv le educa, adica le tundea, le facea sa renunte la pantalonii evazati si apoi ii trimitea la munca intr-o sectie fruntasa de sculerie sau strungarie).
Oamenii de fundal strabat fie un oras in constructie, cu nelipsitele macarale si blocuri care abia se inalta, pe un fond sonor al motoarelor de autocamioane si buldozere, fie merg pe bulevardele din centru, preferat fiind Magheru, cam intre Piata Universitatii si fostul magazin Unic. Pe aceste bulevarde circula indeobste Dacii, masinile rusesti la moda - Moskvici, Volga, Lada, dar si minunea germana populara - Trabantul de carton. Cei de la judeteana de partid, cand vin pe un santier sau intr-o vizita de lucru la o fabrica, se dau jos din Aro si nicidecum din Volgile cu perdelute pe care le vedeam noi trecand adesea de colo-colo. Mai tarzior, in asa-numita perioada de deschidere, in fapt o incriminare a perioadei de dinaintea venirii la putere a lui Ceasescu (urmare a Raportului Hrusciov privind regimul stalinist, si in Romania a fost ridicat un coltisor din perdeaua care ascundea crimele comuniste), oamenii rai, securistii se dadeau jos din IMS-uri si erau imbracati in haine de piele. Atata vreme cat s-a mai putut prezenta in filme si faptul ca oamenii mananca sau ca ar trebui sa si manance, locurile preferate erau cantinele muncitoresti, cu fetele de masa in carouri si flori pitice in borcane puse pe mese, ori bucatariile familiilor.
Aici era locul disputelor principiale dintre tata si fii, dintre mama si fiica - si de aceea nu am vazut niciodata trecandu-se de felul intai. Dupa primele linguri, fie tatal arunca prosopul si se ridica de la masa, fie fata o zbughea de la masa, cu ochii in lacrimi, sub privirea ingrijorata a mamei si pe replica tatalui: "Si voi, voi de ce nu mancati?!".
Aprovizionarea se facea de la acelasi magazin Unic, piramidele de conserve dand spatiului un aer ireal, fantast. Oricum, daca nu era Unic, trebuia sa fie o autoservire, pentru ca personajele sa nu fie nevoite sa ceara concret ceva de mancare, ci sa frunzareasca pungi, cutii, sticle pana sa se hotarasca sa plece cu cosul aproape gol pentru ca, obligatoriu, se intalnea cu cineva cu care rezolva o problema de serviciu.
Un lucru era foarte greu de cosmetizat in filmele romanesti: bezna. Cadrele de noapte sunt cele mai reale. Adica nu se vede nimic. Luminile montate special pentru filmare nu aveau o putere mai mare decat cea a becurilor chioare de pe strazi si astfel, luminand numai o suprafata de cativa metri patrati, puneau in evidenta intunericul orasului. Spre a mai inviora atmosfera, fie se luau cadre din fata Casei Centrale a Armatei, cladirea cea mai luminata a centrului, fie se filmau cateva reclame de pe fostul bloc Continental, cazut insa la cutremur, astfel ca nici macar spoturile alea cu "Perlan" si "CEC" nu au mai aparut dupa 1977. Panoramari pe timp de noapte nu se faceau, pentru ca am fi avut senzatia ca ne aflam in plin razboi, cu un oras sub camuflaj.
Toate acestea scapau cenzurii, iar ele transforma filmele artistice mai degraba in filme documentare. Nu totdeauna ceea ce ne propunem in arta este si ceea ce ramane. Valoarea de intrebuintare este adesea extrem de surprinzatoare!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
