Fundătura Homer, de exemplu, publicat la Dacia, mizează pe poeme scurte, gnomice şi profunde. Un acoperiş deasupra capului deschide seria de textelor apocaliptice, până la urmă: "cândva voi obosi să mai privesc în sus:/cu toţii vom sfârşi cu privirile în pământ/căutând un soare al umiliţilor/(ar fi o ironie să existe)". Ca în Pohod na Sibir a lui Alecsandri, plus paranteza postmodernă care dizolvă tensiunea prin intelectualizare. Imploziile se ţin lanţ, special parcă pentru a susţine teoretizările lui Octavian Soviany despre thanatofilie şi cataclism sufletesc: "mor în poemul meu şi nu ştiu de ce -/mor interior/eu atât de incert am o singură certitudine:/soarele moare interior/şi el" (Şi el). Bineînţeles, durerile fără motiv clar ţin de o patologie romantică a pneumei. Dar îmi aduc aminte că într-un studiu din 1984 al Lidiei Vianu despre T. S. Eliot, modernismul era definit ca o eră a impreciziei. A impreciziei puternic intelectualizate, aş adăuga eu. Este poetul nostru un modernist peste decenii, aşa cum li s-a întâmplat multor autori români? Cumpănind tihnit, nu prea-mi vine a crede. Mai curând era vorba despre o tendinţă morbidă şi obosită a momentului, pe care încerca să şi-o aproprieze. Dovadă şi finalul de la Casa ciorilor: "cadavrul care voi fi mă lasă indiferent, sunt un copil/care se chinuie să îmbătrânească". Surparea interioară este "impurificată" treptat de suspiciuni psalmice şi de imagini suprarealiste supradotate cu focoase simbolice, însă. Epuizarea sufletească - trăită literar, aş zice - primeşte energie de la ieremiade şi enervări: "şapte zile au trecut şi răbdarea mea e pe sfârşite./trăiesc pe o insulă înconjurată de înjurături precise/cineva atacă zidul cu limba, voi face altul în trei zile./vine pe ape un ochi fals sufletul cu un peşte în gură./oac oac iese din smârcuri masculofemina" (Trăiesc pe o insulă).
De la paranoia davidiană şi autarhia mizantroapă a anti-eroilor lui Harold Pinter, iată-ne în volumul Vânt, tutun şi alcool (Editura Brumar), faţă în faţă cu un poet precis şi trăind exclusiv pentru literatură. Un poet în brooklyn trece în revistă soarta şi întâmplările unor confraţi de condei din Bănie cu o idiosincrazie demnă de sarcasmul lui Ginsberg: "Nu-s sigur dar parcă/i-am văzut faţa lui ciupureanu prin zonă. oricum/nu mă interesează/ion maria stă în craioviţa în blocuri făcute de comunişti/pentru ordinary people/bucur şi lascu pe calea bucureşti în blocuri făcute de/comunişti pentru pedanţi/şi asta se vede în poezia lor". Un fel de volum dedicat demitizării conştiinţei scriitoriceşti, apel la vechea dilemă cum poate fi produs frumosul de către urâţi/insignificanţi. Cum este posibil să obţinem kalos din kakos. Dar e şi un protest aici împotriva umilirii artistului într-o societate mercantilă, exaltând cultul muncii în linia lui Stahanov sau a lui Margaret Thatcher. Până la urmă, "unde miroase a căcat miroase a fiinţă" (Arestul literaturii). Şi îmi place să deduc acest vers din legenda lui Heraclit, care s-ar fi îngropat în bălegar pentru a-şi ameliora hidropizia care-l chinuia.Cel mai recent volum, Femeia despre care scriu, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, conţine "versuri de bărbat". Un bărbat literaturizat, vorbăcios şi patetic-cuceritor. Literatul, în vajnica lume nouă, aparţine unei alte specii: "Incredibil singur în viaţă - mă cred artist/preocupat de culori ce imită sângele închegat,/vinul de inimă e pe sfârşite,/îmi număr pe degete prietenii din rafturi" (Văduva suedeză a lui Kafka). Versul devine filosofant, în termeni generici, mereu împănat cu referinţe culturale şi susţinut de ironie. Un amestec de şaizecism cu şaptezecism, poetizare + detaşare, ce dovedeşte vitalitate, încă. La motivul scriitorului se adaugă şi cel al literaturii, căci altfel nu se putea. Se pot obţine efecte interesante din deplângerea gloriolei condeierilor de altădată: "I-aş scrie omului, dar crezi că citeşte?". Resemnarea nu este jeluitoare: "Sînt un pian cu ochi scoşi/disting aluniţe pe creier" (Frumuseţe, ce departe eşti tu).
De fapt, Nicolae Coande este vizibil ca poet datorită inteligenţei lui tandre. Ironia bonomă şi imaginile surprinzătoare mântuiesc adesea pagini întregi de poeme şi dizolvă atmosfera prăfuită de bibliotecă: "un metru de cărţi,/nici un metru de viaţă" (Treapta). Prefer fără dubii condensările poetice ancorate în metaforă şi simbol lirismului descriptiv sau descriptivismului liric. De pildă, "Stăm la masă cu picioarele-ngropate de mult/în pământ./Ne ţinem în viaţă" (Gura zeiţă). Un fragment deschide mai multe căi de interpretare decât un ditamai roman psihanalitic. Şi nu trebuie să neglijăm că cine corespondează cu Paul Goma nu poate vedea poezia ca pe un joc cu mărgele de sticlă într-un turn de cristal. Pe lângă funcţia poetică a textului, mult dezbătută de de lingvişti, se cuvine discutată şi funcţia critică a literaturii. Aşa se face că, de multe ori, critica devine o critică a criticii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
