Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu este un nume atat de cunoscut, incat, in doar cateva randuri, e imposibil sa-i epuizezi biografia. El insusi se poate dezvalui cel mai bine. Si o face simplu, frumos si cu o abia perceputa autoironie. De ce n-o scrie el un roman memorialistic, ori macar o nuvela? (Marcela Gheorghiu)
Sa ma marturisesc - in Saptamana Patimilor, e adevarat, am trecut pe la biserica, dar nu mi-am luat toata portia de iertaciune (duhovnicul meu e tocmai la Manastirea Putna, nici macar o data pe an nu ajung la el, din Bucuresti). Ca la cat de pacatos sunt... Cu ce sa incep?
Natural, cu "femeile mele". Nu are legatura cu butada triadei "femei, tutun, bautura", care da farmec vietii, cand descoperi aceasta lume, din prima tinerete (si cand stii sa te bucuri de viata; eu nu stiu)... Nu, pur si simplu incep cu inceputul, femeia fiind inceputul tuturor lucrurilor (ma rog, fiintelor; ceea ce inseamna ca barbatul e sfarsitul tuturor lucrurilor), nu? Lasa ca iubirea in sine e un "lucru" foarte mare (si tare)... Fara femei n-ar exista nici dragoste, nici barbati pe Pamant, pana una, alta, nici rai, nici iad... Ca eu n-am avut noroc la femei? Astrologii pe mana carora am incaput asta mi-au spus: ca nu le inteleg destul pe femei, de aceea prefer singuratatea (chiar si cand sunt langa "ele"). Eu cred in varianta ca intre un barbat si o femeie, pereche, au loc permanent furturi reciproce de energie vitala si de aici apar neintelegeri. Femei: unde intorci capul, numai femei... si niciuna nu se ataseaza de tine, ca nu ai idee cum sa le "agati", toate trec indiferente. Ce n-as da sa fiu iar indragostit de o frumusete (frumusetea, daca o iei in serios si te concentrezi la Dumnezeu, este icoana care te poate imbunatati spiritual)! Frumusetea? Frumusetea este esenta lumii, mai mult decat un amestec de iubire pamanteana si "energie universala", purtand chip de femeie? Pentru barbati ea poarta chip de femeie, iar pentru femei poarta chip de barbat. Bat campii... Sa o iau pe rand.
Istoria unui blestem
Mamele mele, femeile de gradul intai... fiindca am avut doua, una care m-a nascut si alta care m-a crescut, adoptiva. Mama mea, Ioana, a murit cand aveam un an si patru luni, trasnita in bucataria de vara la un canton CFR (in plina campie, in Halta Adjudu Vechi, la o locuinta de serviciu a tatalui meu), in cea mai lunga zi, cand se deschid cerurile si demonii buni si rai, scapati de pe cealalta lume, vin pe Pamant si subjuga sufletele compatibile lor (asa se spune; pe 21 iunie 1951, la solstitiu). Mama mea a mostenit din familia ei de origine un blestem funest (sa realizati grozavia: mama mamei mele a murit in biserica, moarte inadmisibila pentru o comunitate, biserica trebuind sa fie inchisa; un frate al mamei mele s-a sinucis, iar alt frate a fost calcat de tren, sa raman doar la exemplul lor). Blestem care s-a activat dupa moartea mamei mele si se activeaza si azi de cate ori, intr-o conjunctura sau alta, o invoc pe mama mea (si blestemul care a ucis-o; bat in lemn, sper sa nu ma destabilizeze si acum, cand scriu aceste randuri). Inainte sa ma nasc eu, mamei mele i-a murit (sub semnul aceluiasi blestem mostenit), de deochi, primul copil nascut, o fata, Livia (eu ii port prenumele, asa e obiceiul in Moldova de jos, acolo unde se varsa Trotusul in Siret, in vatra Adjudului; desi in acte sunt numai Ioan), sora mie, care a trait sase luni... M-am nascut (pe 19 februarie 1950, la un canton langa Piatra Neamt) la aceeasi distanta intre moartea surorii mele Livia si moartea mamei, Ioana, am observat, privind inapoi si inainte (de parte feminina amandoua fiind, pot sa subliniez importanta energiei feminine "native" pentru mine; moartea surorii si a mamei m-a incarcat cu "puterea lor feminina Yin, intunecata si posesiva"? Vorbesc sa nu tac). Tatal meu si-a consumat iubirea cu mama mea, din nefericire: dupa moartea ei s-a inchis in sine, suparat pe Dumnezeu, a devenit taciturn (eu n-am putut sa am niciodata un dialog normal cu el; ma repezea, asa cum ii repezea pe toti), vesnic nemultumit si trist. Cum lucra in "a doua armata de atunci", a ceferistilor, s-a recasatorit la un an dupa moartea mamei mele, cu Elena (Elena a trait 79 de ani, pana in 2003), ca sa aiba cine sa ma ingrijeasca. Si mama adoptiva avea sa-mi fie mama care m-a crescut ca pe fiul ei. E adevarat, nu-mi amintesc de iubirea materna, cu atat mai mult cu cat tata a tinut sa ma creasca in cultul mamei adoptive, rupand legaturile cu familia de origine a mamei mele naturale. Mama adoptiva a avut cu tata patru copii, un frate si trei surioare (una dintre ele, daca tot vorbesc aici de partea feminina, a murit in conditii tragice la 18 ani, in 1978, victima - sunt convins - a aceluiasi blestem mostenit de care pomeneam). Sa retin si faptul ca, dupa moartea mamei, am fost rasfatat de o tanara draguta, fiica a cantonierului, indragostita de tata: ea a fost aceea care imi citea basme si mituri, transformandu-mi copilaria intr-un paradis la Cantonul 248 (248 de kilometri de Bucuresti, pe linia ferata spre Bacau-Suceava)...
Paradisul sau Cantonul 248
Debutul in dragoste... Sa intelegeti exact! Copilarind la un canton izolat, de campie (de la care ne-am mutat in casa parinteasca din Adjud in 1965, cand aveam 15 ani), la doi kilometri de comuna Adjudu Vechi si la patru kilometri de orasul Adjud (pe atunci raion din regiunea Bacau; azi el face parte din judetul Vrancea), mi-am format deprinderile din mers, intuitiv. M-am emancipat rapid, netraind nici la sat, nici la oras - fiind avantajat (fata de colegii de clasa din comuna Adjudu Vechi, unde am facut scoala pana in clasa a VI-a, din clasa a VII-a mergand la oras, la Adjud, unde am terminat liceul teoretic in 1967, la 17 ani, fiind dat la scoala de la sase ani) de faptul ca traiam si intr-un permanent tranzit, intr-o "halta". Va dati seama, peroanele haltei CFR (la cativa metri de ferestrele casei in care am copilarit), unde opreau trenurile de persoane (aceste "personale" erau baza transportului de calatori pe atunci) erau pline si ascultam dialogurile celor ce asteptau, din cand in cand intrand in vorba, curios sa aflu una sau alta. In plus, in cadrul asezamantului Cantonului 248, in afara locuintei de serviciu a tatalui meu si a locuintei de serviciu a cantonierului (el deschidea bariera la drumul ce lega soseaua nationala Bucuresti-Bacau cu Podu Turcului-Barlad), cu acareturi, gradini si ograzi de vis, mai era si o cazarma uriasa (si o magazie de materiale), in care erau cazati muncitorii la intretinere de cale ferata, tarani veniti sa castige o paine cinstita. De la acesti tarani-muncitori am aflat adevarul despre istoria Romaniei, despre cate in luna si in stele, ei ma readuceau cu picioarele pe pamant, maturizandu-mi pe nesimtite convingerile, din copilarie. Fiindca, altfel, imi placea sa plutesc: zburam pana la nouri si inapoi, indiferent la zbuciumul parintilor (care aveau sa fie saraciti, distrusi de comunism, prin deposedarea de proprietati si prin colectivizare)... In copilaria mea cantonul era inconjurat de "bucati" (gradini cu pomi fructiferi si vii, pepenarii, teren arabil cultivat cu cereale si legume) ale taranilor din Adjudu Vechi. Copiii lor (unii, colegi de scoala) veneau la pascut vacile pe zona verde a caii ferate si eu stateam printre ei, pregatind tactic razboaie antice intre noi, pusi pe baricade adverse, si ascunzand comori... Crescand in spiritul totalei libertati asigurate de singuratatea cantonului (care iarna era inconjurat de lupi; era o aventura drumul meu iarna, mai ales pe viscol, de la canton in comuna Adjudu Vechi, la scoala: plecam cu cei ce coborau din trenul personal si la intoarcere eram asteptat "la capatul satului" de copiii mai mari ai cantonierului, sa ma protejeze), nici n-am observat ca prima adolescenta are alte reguli decat prima copilarie - implinit fiziologic prematur, m-am trezit la 11 ani indragostit-foc de o tanara de 21 de ani dintr-un prepeleac din viile din spatele Cantonului 248! Ea mi-a dat si prima lectie sexuala "pe viu". Cum a fost? Cu mintea necoapta de atunci, nu am retinut, rusinat, decat ca "era plina de par pe picioare". Altfel, nu e exclus sa fi fost ea (la debutul experientelor sexuale) cea care a declansat si primele mele versuri. Ceea ce inseamna ca si pe plan literar tot femeia a fost determinanta. Nu mai spun ca domnisoara din prepeleac mi-a deschis gustul pentru aventurile sexuale, ca alergam fetele pe zona caii ferate, venite cu parintii lor la "bucata", dar nu va mai dau amanunte (aceste jocuri de-a dragostea au atras corectii corporale din partea tatalui meu, parintii fetelor plangandu-se, probabil, ca am un comportament inadecvat; incet-incet am inteles ca nu sunt de capul meu, sa fac exact ce-mi place acasa; asa ca am intrat in cochilia mea, din care rar scoteam capul; mai apoi timiditatea avea sa ma ingroape de viu)... Din copilarie pana azi n-am mai "alergat" dupa o fata. Daca ea "dadea peste mine", bine, ii stateam la dispozitie, altfel nu ma apropiam de nici una, "nu aveam eu initiativa intr-o relatie". In liceu m-am multumit cu sarutari platonice cu colege, la deruta. In schimb, tot in liceu, n-am fost bagat in seama taman de cine eram eu indragostit...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
