Despre iubiri si esecuri, un barbat nu vorbeste cu toata sinceritatea decat dupa 50 de ani. Atunci cand deja unii dintre noi isi privesc viata ca din avion. Unii o vorbesc, altii o scriu... Liviu Ioan Stoiciu a ales ultima varianta. Si o face atat de bine, incat am momente cand imi vine sa cred ca totul este rodul imaginatiei unui mare scriitor. Iar Stoiciu e un mare scriitor. (Marcela Gheorghiu)
"Cu femeile stau prost" - fac parte dintre cei care nu se lauda in acest gen deschizand o discutie. De regula, eu "nu vorbesc despre femei" (cu atat mai mult cu cat nu beau alcool ca sa ma dezinhib). Desi n-am de ce sa ma plang. Femeile au exploatat "partea cea buna din mine". Timid pana la patologic (in liceu mi se spunea ca ma port ca o domnisoara; e drept, eram si exagerat de politicos), m-am resemnat cu "dupa cum o fi voia destinului", daca o fi sa apara si pentru mine o femeie fatala, bine, iar daca nu, si mai bine, scap de o mare grija. Ca de regula femeile sunt pentru mine venite dintr-o alta lume, cu care e mai bine sa nu am de a face, ele complicand totul: cu cat te atasezi mai mult, cu atat esti mai putin sigur ca merita sa te responsabilizezi intr-o "relatie". Personal, toata viata am fost exasperat de singuratate, dar cel mai greu de dus in carca a fost "singuratatea in doi", blocajele de comunicare transformandu-se in baricade.
In liceu, de cine eram eu indragostit nu eram bagat in seama - intai a fost "Ciceronia", din "cartierul orasului", unde si eu locuiam, care a murit de cancer la 15 ani, apoi a fost "Sorina", din "centrul Adjudului" (care, aveam sa aflu mai apoi, coincidenta, a avut si ea cancer, la sani, dar cred ca e si azi in viata). Probabil ele imi transmiteau inconstient mesaje energetice dereglate, vizate cum erau de incercarile trupesti, daca nu cumva chiar de moarte. E adevarat, ele n-au stiut niciodata ca le-am "iubit". Intr-o Carte a zadarniciei (care ar putea sa apara anul acesta, daca ii e dat sa apara), subintitulata Convorbiri de sfarsit cu Al. Desliu & Inspiratii de inceput (Inspiratiile de inceput cuprind versuri experimentale, proza scurta, publicistica aparuta in ziarul Informatia Harghitei si pagini de jurnal scrise de la 14 la 22 de ani, intre 1964 si 1972, inclusiv), sunt si ele prezente, alaturi de altele dintre "femeile mele". Ca mereu am fost atras de femeile stranii: ele "imi dezvolta imaginatia, ma fac sa visez si treaz".
In timp, am observat ca exista un profil de femeie de care ma indragostesc orbeste - dar sa nu ma puneti sa-l descriu. Cu adevarat, nu mi-am pierdut capul decat de doua ori. In mod paradoxal, amandoua femeile aveau aceleasi trasaturi frumoase (insist, stiti cum e cu frumusetea, ea e esenta surselor vitale pe aceasta lume), erau suple, "cu trup tras prin inel", aveau ochii mari (exoftalmici; purtau ochelari) si gura senzuala, neaparat destepte. Ca un facut, amandoua femeile pe care le-am iubit "pana la nebunie", in stil literar, erau studente la limbi straine (si aveau "mentalitate de tarfe", desi nu le ajuta trupul), amandoua aveau initiala A in prenume si scriau poezii... De prima studenta am fost indragostit cand aveam 22 de ani, de a doua cand aveam... 52 de ani (va rog sa suradeti cu bunavointa). O fi fost o ciclicitate la mijloc in viata mea sentimentala, sa ma dau de doua ori (2 inseamna 1 plus si 1 minus) cu capul de pereti din cauza unor iubiri duse la extrem (in timp, nu s-au dovedit a fi decat focuri care mi-au incendiat casa astrala, arzand-o pana la temelii, si m-au obligat sa o reconstruiesc, sa o iau chiar de la zero; ele au disparut asa cum au aparut, brusc).
Interesant, distanta intre 22 si 52 a fost exact contabilizata in anii ce ma desparteau (31) de a doua femeie de care m-am indragostit orbeste... Aparute in anii in care eu eram total vulnerabil, obsedat de ratare si de autodistrugere (ajuns la ultima limita de inadaptabilitate in societate si de suportabilitate a mea in fata propriilor ochi), cele doua "femei A" mi-au fost parca anume "trimise" sa fie declansatorul tentativelor de sinucidere - si in 1973, si in 2003, intr-o aliniere perfecta. Desi eu am crezut, de fiecare data, ca ele erau Ingerul meu Pazitor, aparute sa ma scoata din "pasa funesta" in care ma aflam. Fireste, nu s-au dovedit a fi decat "unelte ale diavolului". Ma gandesc uneori ca de aceea le-am ales, fiindca ele stiau sa se bucure de viata (fericite in lumea comuna), fiind inversul meu. Eu am fost mereu retras. Slava cerului, trecand timpul, mi-am venit in fire intr-atat, incat nu pricep de ce m-am lasat dus la vale pe "apele tulburi ale iubirii" si ce anume m-a acaparat intr-atata, incat sa nu mai am control asupra mea: si prima A, si a doua A sunt azi femei de nerecunoscut, sterile, amandoua se complac in "mediocra mondenitate", ca sa folosesc un eufemism, nu dau amanunte, nu vreau sa le lezez in vreun fel demnitatea sau imaginea intima. "Asa a fost sa fie." Vreau sa va spun ca am suferit enorm (am avut un consum nervos devastator, m-am simtit distrus psihic) despartindu-ma de cele doua "iubite A", ani la rand - raul provocat de ele n-a acoperit niciodata "clipele de efuziune", imi blestemam zilele ca nu reuseam sa ma concentrez la masa de scris si de citit ("masa" asta fiind singura importanta pentru mine).
"Femeia vietii mele" e sotia (sau fosta sotie, fiindca in 2002 am divortat, dupa ce eu "am intrat in zilele mortii" si am anuntat ca la 50 de ani, in 2000, ma sinucid, presiunea astrala fiind insuportabila; stiti ca asa m-am nascut, cu semnul sinuciderii deasupra capului; cum dupa anul 2000 a aparut "aventura cu studenta" si am crezut ca e un semn divin salvator, am acceptat... singuratatea; degeaba i-am explicat atunci sotiei ca e doar "o iubire literara" in curs; fireste, azi fosta sotie e alaturi de mine, viata noastra... postconjugala a intrat intr-o normalitate a ei). Vorbele mari (de la "te iubesc" la "a fi fericit langa tine") au fost mereu subintelese intre noi, nu explicite. Pudici, decenti, modesti, toleranti, fara sa fi fost hartuiti de fantasme de marire in particular sau in public, ne-am respectat reciproc. Copilul nostru ne-a legat, tacit, si mai mult. Pot da chiar o reteta sigura pentru durata unei casnicii: prietenia (in cazul nostru a fost si o prietenie literara, sotia fiind prozatoare). Aveam 24 de ani cand am cunoscut-o, in 1974, la Bucuresti (eu conduceam un cenaclu studentesc, la Casa de Cultura din strada Mantuleasa) - ma despartisem de un an de "iubita A 1" si eram mental afectat de atotprezenta ei. Eram in plina boema literara, "beam-rau, fumam, curvasaream". La 25 de ani m-am casatorit cu Doina Popa, s-a nascut copilul si m-am schimbat radical: de atunci n-am mai baut alcool, n-am mai fumat si "n-am mai sarit gardul dupa femei"... Desi cei ce ne cunosteau nu puteau sa creada ca "doua sabii literare pot sa incapa in aceeasi teaca", am ramas impreuna si la bine si la rau, am reusit chiar sa traversam perioada anilor optzeci, cand eu am avut dosar de urmarire operativa la Securitate si s-a pus problema sa fiu "ascuns, in secret" sau arestat pe fata. Sotia fiind fiica de legionar (legionar familist, care a facut puscarie politica, confiscandu-i-se tot avutul; el a trait pana in anii '80) si avand experienta unei copilarii din toate punctele de vedere frustrante, a pus problema unui divort, sa reuseasca sa salveze putinul nostru avut adunat... N-a fost cazul pana in 1989, desi am avut o cumpana serioasa, Securitatea incercand cu orice pret sa ne desparta. Asa ca in anul 2000 am aniversat 25 de ani de casatorie oficiala, "nunta de argint" - cu tam-tam, membrii Grupului de la Durau, scriitori, ne-au rasfatat (nasi au fost Adrian Alui Gheorghe si sotia lui, am petrecut cu totii la Manastirea Neamt).
Dar la aceasta nunta de argint se pare ca ne-am deocheat, la manastire "si-a bagat diavolul coada", in familia noastra survenind neintelegeri, fiul (la 25 de ani) a plecat de acasa. Iar sotia s-a separat de mine - pe acest fond a aparut "studenta A 2"... Va reamintesc, in anul 2000 imi anuntasem public (in presa literara) sinuciderea, "asa simteam, ca trebuie sa o termin, ca nu mai pot sa continui". Te doare capul! Si ce a urmat... Inevitabil, "m-am incurcat" cu cea pe care o credeam ingerul meu pazitor, care m-a facut sa uit de sinucidere. De cand ma stiu am fost un naiv. Eram un dulce copil pe langa aceasta "pustoaica versata". Nimic nefiind intamplator pe lumea asta, a avut un inteles si aceasta "dragoste in gol" - dar nu i-am dezlegat semnificatia: de ce era nevoie sa suport zbuciumul incredibil legat de o femeie "neterminata" ("posedata" sexual, dar cu minte de fetiscana duplicitara), de care m-am indragostit inutil? Eu luand totul in serios, pentru ea fiind o joaca... Dupa disparitia acestei domnisoare "am suferit ca un caine", ramas totalmente singur. M-am gandit serios sa ma calugaresc, vazand ca nu sunt in stare sa pun in aplicare o sinucidere eliberatoare... O sansa a fost tot masa de scris si de citit, ca mi-a distras atentia si mi-a ocupat tot timpul liber cu literatura. Dar am ramas "insemnat", am pierdut ani importanti din viata consumandu-ma pe altarul unui "esec al inimii", care nu merita... Norocul meu a fost ca legatura de suflet cu fosta sotie nu s-a rupt; din contra, s-a regenerat: prietenia literara ne-a salvat? Sotia, repet, e femeia vietii mele. (Lasa ca si fiul s-a intors acasa).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
