Lumea diplomatică la început de secol XX (III)/ de Daniel Cain

Rangul misiunilor diplomatice reflectă creşterea dramatică, dela sfârşitul secolului al XIX-lea, a inegalităţii dintre state.Europa Apuseană reprezintă, în preajma anului 1900, putereaeconomică şi financiară a lumii, urmare a efectelor revoluţieiindustriale, care modifică raporturile de putere şi bogăţie lanivelul întregului glob. Arealul geografic al reprezentăriidiplomatice a unui stat constituie un indiciu al importanţei salepe scena internaţională. Al puterii militare şi al influenţei salediplomatice. În cazul entităţilor statale din spaţiul sud-esteuropean, această arie geografică este limitată aproape exclusiv laVechiul Continent. Astfel, Regatul sârb are stabilite, la 1909,relaţii diplomatice cu 14 state, dintre care două nu sunt europene(SUA şi Persia). În aceeaşi perioadă, Regatul grec are o reţea de11 reprezentanţe diplomatice, dintre care doar una situată în afaraEuropei (cea din Statele Unite). Situaţie identică şi în cazulmicului principat al Muntenegrului. Imediat după proclamareaindependenţei, Bulgaria are acelaşi număr de reprezentanţediplomatice, respectiv 11, toate în Europa. Atunci când reţeauadiplomatică a Regatului român numără 13 reprezentanţe, dintre caredoar una este situată în afara Europei, cea din Egipt. Sprecomparaţie, din cele 17 reprezentanţe diplomatice ale ImperiuluiOtoman, de la începutul secolului al XX-lea, doar două nu se găsescîn Europa (SUA şi Persia). Mult mai bine reprezentată diplomaticeste monarhia austro-ungară. Astfel, în ajunul primei conflagraţiimondiale, din cele 34 de misiuni diplomatice, patru sunt deschiseîn Asia (Japonia, China, Siam, Persia), două în Africa (Egipt şiMaroc), cinci în America iar restul de 23, pe continentuleuropean.

Invenţiile tehnice, respectiv telegraful şi, ulterior,telefonul, restrâng libertatea de acţiune a diplomaţilor. Vremeaambasadorului cu puteri extraordinare şi mână liberă în chestiunicare vizează pacea sau războiul a trecut. Comunicarea dintre douăcapitale devine mai rapidă iar trimisul diplomatic îşi pierdepoziţia de monopolist, devenind mult mai expus competiţiei şicriticilor. În acelaşi timp, natura funcţiilor sale se schimbă,lărgindu-se prin informaţii de natură tehnică, cu caracter economicşi militar. George Bengescu, secretar al Legaţiei române de laParis, se plânge de informaţiile "cele mai diverse şi cele maiincoerente" pe care Ministerul le solicită trimişilor săidiplomatici: tarife vamale, hidrografie, agricultură, piscicultură,apicultură, creşterea vitelor. Nemulţumit de faptul că valoareaunui diplomat se judecă "nu după meritul personal sau dupăserviciile aduse, ci după kilogramele de hârtie şi litrii decerneală întrebuinţate de fiecare". Concluzia acestuia: trebuie săfie "cel puţin un veterinar diplomat, pentru a trata cu competenţăşirul îndelungat al acestor chestiuni". În schimb, la Londraactivitatea diplomaţilor români este mai puţin solicitantă. Învremuri fericite, când nu se întâmpla nimic - notează Matila Ghyka- şeful de misiune trimitea o dată pe lună la minister un raportpolitic, reprezentând o expunere a politicii interne şi externe aImperiului britanic. Raport care, de cele mai multe ori, esteredactat de secretarii Legaţiei. Şi al cărui ton diferea în modvizibil, în funcţie de opţiunile politice ale acestora, astfelîncât "trebuie să fi uimit Ministerul şi pe regele Carol I printendinţa lor eclectică şi alternativă de a ilustra generos douăpuncte de vedere cu totul opuse". Pe lângă acest raport, cea maiimportantă atribuţie a trimisului diplomatic din străinătate, unuidiplomat i se cere să-şi ţină guvernul la curent "cu tot ceprezintă interes şi poate fi necesar pentru hotărârile oamenilor deStat din patrie". Să observe, să-şi facă legături utile pentru apătrunde dincolo de suprafaţă şi să găsească mijloace de a-şiexercita influenţa într-un mod folositor. Astfel încât, pe bazaobservaţiilor sale, diriguitorii politicii externe a statului pecare îl reprezintă să poată trage concluzii şi să ia decizii.Ministerul Afacerilor Străine, susţine contele Lamsdorf, reprezintă"centrul cu un larg orizont în care se îngrămădesc, de peste tot,cele mai variate ştiri cu caracter internaţional, pe baza cărora,conform înaltelor dispoziţii imperiale, se dau direcţii în politicaexternă, corespunzătoare intereselor Rusiei".

Care este natura relaţiilor dintre administraţia centrală şicorpul diplomatic? Nu intenţionez -scrie Baronul Rosen, ministrurus la Belgrad şi Atena - să susţin ideea că activitateadiplomaţiei noastre însemna aplicarea de către trimişii diplomaticia unei politici planificată deliberat de la centru. Şi diplomaţiiromâni se plâng de "sistemul deplorabil" al ministerului de "a nuîntreţine o corespondenţă politică regulată cu şefii noştri demisiune, spre a-i pune în măsură de a şti care sunt principiile şiideile adoptate de Guvern în materie de politică externă şiinternă". Şi nu doar cei români. Viena optează pentru principiulconform căruia misiunile din străinătate există mai degrabă pentrua furniza informaţii decât pentru a fi informate. Nu este nici întradiţia diplomaţiei sofiote de a da trimişilor săi "dispoziţiidespre direcţia generală a activităţii lor, pentru atingerea unuiscop bine precizat". O scuză ar putea fi costurile ridicate aletelegrafului. Spre exemplu, folosirea în exces a acestuia sperieadministraţia centrală otomană, care consideră că "acesteinterminabile telegrame" reprezintă o sursă majoră de risipă.Importanţa secretului într-o strategie diplomatică de succes faceca Ballhausplatz să interzică misiunilor să corespondeze între ele,menţinându-şi astfel controlul asupra principalelor canale deinformaţii. Şi cei de la St. Petersburg se lovesc de chestiuneaexercitării unui control real asupra unor trimişi diplomaticiambiţioşi. În dorinţa de a preveni tendinţa acestora de a duce opolitică proprie, câteodată chiar în contradicţie cu cea de lacentru. Bazată mai mult pe sprijinul la nivel înalt, decât pe celal şefilor direcţi. Ambiţii care, câteodată, sunt stopate fie printrimiterea într-o regiune alunecoasă şi periculoasă, precumBalcanii, cu speranţa de a-şi rupe gâtul, fie anulând rezultatelemuncii acestora.

Există o rivalitate ascunsă dintre funcţionarii dinadministraţia centrală şi personalul din reprezentanţelediplomatice. Pe lângă diferenţa de salarizare, ea este cauzată şide lipsa unor schimburi regulate de personal între centru şimisiunile de peste hotare. Eram nerăbdător, îşi aduce aminte ArthurHardinge, fost secretar al Ambasadei britanice de laConstantinopol, să plec afară "măcar o dată, pentru a vedea cevadin viaţa diplomatică străină". Se ajunge astfel la existenţa unorcariere petrecute fie numai în centrală, fie numai peste hotare.Cel mai bun lucru pentru un diplomat român, scrie Antoine Bibescu,e că nu trebuie să stea în România. Toate acestea îi privează pecei din administraţia centrală de o experienţă directă de viaţă şimuncă într-o reprezentanţă de peste hotare şi face, pe de altăparte, ca mulţi dintre cei aflaţi în misiuni diplomatice să fierupţi de realităţile nu doar din centrală, ci şi din ţara ale căreiinterese le reprezintă.

Orice serviciu diplomatic nu este nici perfect, niciinfailibil. Se fac greşeli, şi mari şi mici, atât de către înalţioficiali, cât şi de subordonaţii acestora. Atunci când monarhuleste o personalitate dominatoare, luarea unor decizii legate depolitica externă poate deveni un chin. De exemplu, imediat dupăsemnarea Tratatului de Reasigurare - o perioadă-cheie în afacerileexterne ale Rusiei, ţarul Alexandru al III-lea, singurul factor dedecizie veritabil, nu a putut fi contactat patru luni de zile,fiind plecat să facă yachting şi să-şi viziteze rudele prinalianţă. Nu este singurul caz. În timpul primului război balcanic,în plină ofensivă diplomatică, Ferdinand al Bulgariei devineinvizibil şi inaccesibil pentru diplomaţii străini acreditaţi laCurtea sa, din dorinţa de a nu da curs sfaturilor venite din parteaCancelariilor europene. Deşi prezent în spaţiul public, sultanulAbdul Hamid al II-lea rămâne la fel de inaccesibil. Noul ministrusârb la Constantinopol, Čedomilj Mijatović, solicită o audienţăsultanului, pentru a obţine recunoaşterea, printr-un firman, a uneiarhiepiscopii sârbeşti la Skopje, în Macedonia otomană. Deşi i secomunică că audienţa îi va fi acordată într-un timp record, pestetrei zile, diplomatul va fi plimbat timp de trei săptămâni,invocându-se tot felul de argumente. Mijatović va fi primit desultan doar după ce ameninţă că va părăsi Constantinopolul.Subiectul audienţei va fi unul neaşteptat: statutul femeii însocietatea britanică, ţară în care ministrul sârb şi-a petrecut oparte din cariera diplomatică. Când, într-un final, Mijatovićîncearcă să deschidă subiectul aehiepiscopiei sârbeşti, va fitrimis la plimbare, cu următoarele cuvinte: "Dragul meu Ministru,cu siguranţă nu-mi vei vorbi de un călugăr, după ce am avut odiscuţie atât de plăcută despre femeile din Anglia!" Abdul Hamidera prea viclean şi abil pentru diplomaţia mea onestă, varecunoaşte Mijatović în memoriile sale.

Se mai întâmplă însă ca evenimentele din viaţa popoarelor săfie prea puternice pentru a fi controlate de diplomaţie,mărturiseşte Baronul von Schoen. Determinate de forţe ale căror"surse şi căi nu sunt întotdeauna accesibile influenţei personale".Astfel că şi cel mai puternic şi înţelept diplomat, cu resurseleaflate la dispoziţia sa, este aproape neputincios în faţa"valurilor de pasiune" şi al "emoţiilor înalte care agită sufletulunei naţiuni".