Unul dintre primele regimuri comuniste din Europa de Est a fost instalat în România, unde Partidul Comunist fusese o organizaţie nesemnificativă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, având mai puţin de o mie de membri. În timpul războiului, România fusese un aliat al lui Hitler, dar, la 23 august 1944, guvernul pronazist al mareşalului Ion Antonescu a fost răsturnat de către regele Mihai, sprijinit, printre alţii, de comunişti. Românii au trecut în tabăra opusă, iar trupele, învinse la Stalingrad, au ridicat armele împotriva forţelor lui Hitler. În februarie 1945, Stalin l-a trimis la Bucureşti pe ministrul său de externe pentru a organiza noul guvern al României. În alegerile frauduloase, Frontul Democraţiei Populare, dominat de comunişti, a câştigat o victorie copleşitoare. Doi ani mai târziu, regele Mihai a fost forţat să părăsească România sub ameninţarea cu arma. Ţara ajunsese acum în mâna unui mic grup alcătuit din comunişti, foşti fascişti şi oportunişti. Începând cu 1952, România comunistă a fost controlată de doi dictatori: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.
Ca ţară socialistă, România a avut dubioasa onoare de a nu trece niciodată prin procesul de destalinizare pe care l-au cunoscut ţările din bloc după moartea dictatorului. Sub Nicolae Ceauşescu şi soţia lui, Elena, s-a instaurat dictatura unei unice familii. Românii au îndurat în aceşti ani un tip de comunism dinastic alimentat de narcisism, de paranoia şi de o megalomanie în stil nord-coreean.
În Germania de după cel de-al Doilea Război Mondial, sovieticii controlau centrul ţării, cu excepţia unei părţi a Berlinului, care intra sub jurisdicţie britanică, americană şi franceză. Către est, unele zone care fuseseră iniţial germane au fost atribuite Poloniei. Regiunea apuseană, mai mare, a devenit Republica Federală Germania (Germania de Vest), cu capitala la Bonn.
Peste tot, Germania se confrunta cu nenumărate probleme. Mii de locuitori rămăseseră pe drumuri după ce bombardamentele Aliaţilor distruseseră un sfert din zonele locuite. Oamenii erau înfometaţi şi suferinţa lor era exacerbată de inflaţia violentă, ce reducea tot mai mult valoarea puţinilor bani pe care îi aveau. Din punct de vedere psihologic, trebuiau să accepte înfrângerea regimului nazist al lui Hitler. Crimele făcute în numele lui cântăreau greu. În plus, majoritatea familiilor erau îndoliate.
Germania de Est, a cărei denumire oficială era Republica Democrată Germană (RDG sau DDR în germană, Deutsche Demokratische Republik), a fost înfiinţată oficial pe 7 octombrie 1949, având capitala în Berlinul de Est. Astfel, Germania se împărţise oficial în Vestul capitalist şi Estul comunist. Imnul republicii nou apărute era intitulat Renăscut din ruine. Dar eforturile iniţiale de reconstrucţie au fost frânate, pe măsură ce sovieticii transferau mare parte din ce rămăsese din industria Germaniei spre URSS, cu titlu de despăgubiri de război. Economia era afectată suplimentar de exodul oamenilor care căutau bunăstare şi libertate în Germania de Vest.
Berlinul divizat avea două administraţii municipale: una pentru Berlinul de Est şi una pentru Berlinul de Vest. În multe privinţe însă, funcţiona în continuare ca un singur oraş. În ciuda punctelor de control şi a altor restricţii, locuitorii se puteau mişca destul de liber în împrejurimi. Liniile telefonice, canalizarea şi transportul erau comune. Mulţi oameni trăiau într-o jumătate a oraşului şi aveau rude, prieteni şi slujbe în cealaltă. Nici măcar atunci când Germania de Est a închis graniţele cu Republica Federală în 1952, pentru a opri fuga propriilor cetăţeni, Berlinul de Vest nu a fost blocat, până la apariţia Zidului Berlinului, în august 1961.
În 1952, s-a terminat construcţia la graniţa internă a Germaniei, având o lungime de 1 381 km, garduri de sârmă ghimpată şi pază armată. Grănicerii erau postaţi cu faţa spre interior, pentru a-i încolţi pe germanii din Est. În 1961, fortificaţiile au fost modernizate şi s-a construit Zidul, pentru a stăvili migrarea creierelor din Germania de Est. Fuga din ţară era considerată o infracţiune atât de gravă de către autorităţile comuniste, încât era pedepsită cu moartea.
Practic, pe parcursul întregii sale existenţe, Germania de Est a fost condusă de un partid unic, Partidul Socialist Unit din Germania (Sozialistiche Einheitspartei Deutschland, SED), modelat după liniile sovietice. Atât partidul, cât şi ţara au avut doi conducători: Walter Ulbricht şi, din 1971, Erich Honecker. Dintre toate naţiunile est-europene, această ţară era definită de ideologia sa. Conducătorii ei o considerau socialistă, antifascistă şi superioară moral surorii sale din Vest. Poziţia sa de avanpost apusean al imperiului sovietic, pe linia de front a Războiului Rece, o făcea unică şi între statele comuniste ale Europei de Est.
Comunismul din Cehoslovacia a oscilat între extreme, de la stalinism la încercări de a reforma sistemul. Acestea din urmă au fost zdrobite în 1968, atunci când cinci ţări ale Pactului de la Varşovia şi-au trimis trupe pentru a invada ţara. Ca să nu fie vărsare de sânge, conducătorul cehoslovac Alexander Dubček a ordonat armatei cehoslovace să nu opună rezistenţă. El a fost înlocuit rapid cu Gustáv Husák, reformiştii au fost epuraţi, şi toate poziţiile importante au fost ocupate de comuniştii duri şi de oportunişti. Trupele sovietice au staţionat pe teritoriul ceh până în 1991.
Dezamăgirea resimţită de societate a fost imensă. În 1969, studentul Jan Palach şi-a dat foc şi a murit în Piaţa Wenceslas din Praga protestând faţă de intervenţia Pactului de la Varşovia. A fost primul dintre cei trei studenţi care au murit astfel.
Desigur, dacă regimurile din Europa de Est pot fi corect descrise drept comuniste, oamenii nu trăiau pe pielea lor comunismul, ci diferite forme de socialism de stat, pe care liderii le considerau un pas către construirea utopiei comuniste.
După tentativele eşuate de a reforma socialismul pe stil sovietic din Cehoslovacia, orice încercare semnificativă din interiorul Partidului Comunist a trebuit să aştepte apariţia lui Mihail Gorbaciov, care a devenit secretar general al PCUS în 1985, şi a agendei lui de reforme bazate pe glasnost (deschidere politică, transparenţă) şi perestroika (restructurare).
Prăbuşirea comunismului din Europa în 1989 a fost bruscă şi neaşteptată. Fenomenul a coincis cu destrămarea imperiului sovietic, dar la producerea lui au contribuit factori interni foarte diferiţi din fiecare stat socialist. În Germania de Est, un element declanşator a fost indignarea publică stârnită de falsificarea alegerilor locale. Alte cauze semnificative au fost slabele rezultate economice şi frustrările legate de restricţiile de călătorie impuse de către guvern.
Reacţiile faţă de prăbuşirea comunismului au variat de la ţară la ţară. În RDG, era clar că mulţi dintre cei care au cucerit străzile Berlinului şi ale altor oraşe printr-o serie de demonstraţii de masă nu voiau sfârşitul Germaniei de Est, ci înfiinţarea unui alt tip de socialism. În România se produsese o dezechilibrare gravă a balanţei de plăţi, după ce împrumuturi substanţiale din Occident fuseseră risipite în întreprinderi industriale prost administrate. Ceauşescu a început să exporte atunci produsele de bază ale ţării pentru a rambursa datoria externă. România fusese cândva grânarul Europei, dar ţăranii de la cooperativele agricole sufereau de foame, pe măsură ce recoltele succesive erau date la export. Economia era tot mai neperformantă, amplificând problemele sociale. Cât despre Ceauşescu şi familia lui, aceştia trăiau într-o serie de vile sau "palate".
Nu este clar încă dacă prăbuşirea lui Ceauşescu a fost provocată de o lovitură de partid mai degrabă decât de o revoluţie populară, lăsându-i pe români să se întrebe câte se schimbaseră cu adevărat. În Cehoslovacia, puterea populară a fost cea care a măturat partidul unic, într-o revoluţie care a durat zece zile.
Comunismul s-a dovedit a fi un eşec intelectual şi moral. Felul în care erau trataţi foştii membri de partid de către poliţia secretă reprezintă doar una dintre dovezile falimentului moral al sistemului. În 1977, Pavel Kohout, fostul stalinist care se căsătorise de ziua lui Stalin, care scrisese poeme în care îl lăuda pe liderul sovietic şi care sprijinise procesele înscenate din Cehoslovacia anilor '50, s-a alăturat Cartei 77, grupul care cerea respectarea drepturilor omului. În anii următori, el a devenit o figură importantă în mişcare şi a fost ţinta unui plan de asasinare al poliţiei secrete StB.
"StB a încercat să convingă doi poliţişti de la serviciul de circulaţie din Kutná Hora să-mi însceneze un accident fatal, îşi aminteşte el. Cei doi au condus înapoi spre casă în tăcere. Când au ajuns la Kutná Hora, s-au întrebat ce trebuie să facă. Unul din ei a întrebat: «A fost un ordin?» Celălalt a răspuns: «A fost o recomandare». Iar primul a spus: «Las-o baltă, pute». După asta, ei nu au fost niciodată promovaţi, iar eu am rămas în viaţă".
Mai presus de toate, efectele devastării morale sunt cele prin care comunismul se răzbună în toată Europa de Est. Václav Havel spunea undeva: "Va fi nevoie de două generaţii noi pentru a spăla urmele comunismului".
Din volumul cu acealaşi titlu în pregătire la editura RAO. Traducere de Cristina Vîlceanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
