Prezenta pictorului spaniol Eduardo Arroyo in Romania, cu prilejul inaugurarii expozitiei sale din cadrul Programului de arta spaniola in strainatate, a provocat la inceputul lunii aprilie o dezbatere pe cat de furtunoasa, pe atat de interdisciplinara, intitulata simplu "Literatura si arta contemporane". La Institutul Cervantes, care a organizat masa rotunda, a fost prezenta (aproape) toata lumea artistica bucuresteana, directori de muzee, cei mai activi curatori, jurnalisti binecunoscuti. Alaturi de Eduardo Arroyo, unul dintre cei mai apreciati pictori spanioli ai momentului, legat de Noua Figuratie si de versiunea europeana a Artei Pop, la discutie au participat Irina Cios, Ruxandra Balaci, Ion Bogdan Lefter, Mihai Oroveanu, Pavel Susara si Ioana Zlotescu-Simatu.
- Cat de important a fost pentru dvs. faptul ca v-ati inceput studiile la Liceul Francez din Madrid, unicul colegiu din oras unde nu se tinea slujba religioasa zilnic?
- A fost un noroc, pentru ca eu nu eram deloc un elev stralucit, iar tatal meu a ezitat sa ma dea la un liceu particular, unde conditiile erau extrem de stricte. Dar eu eram la gradinita acelei institutii din 1942, adica de la cinci ani, asa ca decizia nu a fost prea grea. Am continuat. Este adevarat, insa, ca orientarea mea laica, sa-i zicem asa, s-a conturat aici, intr-un mediu lipsit de conditionare religioasa.
- In ce moment credeti ca s-a hotarat vocatia dvs. de pictor, aplecarea, cum spuneti, "spre limbajul universal al imaginilor"? S-a intamplat aceasta limpezire cumva in detrimentul literaturii?
- La Paris mi-am dat seama ca limbajul picturii este cel care mi se potriveste cel mai bine. Odata ajuns acolo, m-am instalat in cartierul pictorilor, Montparnasse, si nu in cel al scriitorilor, St. Germain-des-Pres. Poate decizia mi-a fost usurata, in primul moment, si de faptul ca nu posedam o franceza atat de subtila incat sa ma arunc in aventuri literare. Pe de alta parte, nu cred ca am avut ezitari prea mari. Pentru mine pictura este o modalitate esentiala de exprimare si comunicare. Am inceput, la Paris, pictand portretele trecatorilor, pe strada si va rog sa ma credeti ca a fost o scoala inegalabila.
- Ce inseamna corana de spini sau de sarma ghimpata din tabloul Cuatro Dictadores?
- Hitler poarta aceasta coroana de spini, care in mintea mea era, intr-adevar, sarma ghimpata, desigur, cea din gardurile lagarelor de concentrare. Vedeti, era o epoca foarte diferita de epoca noastra de azi. A-i pune alaturi, in aceeasi imagine denuntatoare pe Hitler, Mussolini, Franco si Salazar insemna o forma de sinteza a formelor de totalitarism pe care le cunosteam in acel moment. Cel vizat in primul rand era, desigur, Franco, aflat la apogeul puterii sale in 1963, cand am pictat Cuatro Dictadores. Fiind o expozitie oficiala, a fost imediat urmata de un protest oficial al guvernului spaniol, prin intermediul ambasadei sale la Paris. Dupa asta, n-am mai putut expune la Madrid pana la moartea lui Franco.
- AgustAÃÂn SA!nchez Vidal vorbeste despre dezorientarea si pesimismul care v-au incercat dupa intrarea in Partidul Comunist (vizibile, spune criticul, si in seria Robinson Crusoe). Care este adevarul?
- Adevarul e ca n-am intrat niciodata in Partidul Comunist, nici in cel spaniol, nici in cel francez. Am avut tentative, e drept, dar nu am mers niciodata pana la capat. De fapt, pentru mine, in acel moment, comunismul insemna lupta impotriva lui Franco. Indepartarea mea a inceput dupa prima calatorie in Cuba, in mai 1967, cand tocmai se montase "cazul Padilla". E drept, am participat atunci si la Congresul Cultural din Havana, am colaborat la o opera colectiva, impreuna cu artisti cubanezi binecunoscuti, intitulata Gran Mural. Ceea ce atunci se putea numi "angajamentul" meu s-a zguduit din temelii insa in 1968, odata cu invadarea Cehoslovaciei de catre trupele sovietice.
- In textul care insoteste tablourile din expozitia La figuraciA3n narrativa en el arte contemporA!neo (Figuratia narativa in arta contemporana), unde ati expus suita despre asasinarea simbolica a lui Marcel Duchamp scriati: "A ucide un batran este un lucru urat, care nu se face, in ciuda aparentelor, cu placere". Ce credeti azi despre intransigenta de pe vremuri?
- Daca ar fi sa fiu din nou in acea situatie, as face exact la fel. Nu ma caiesc deloc de acel asasinat simbolic, pe care, de altfel, nici nu l-am comis singur, ci impreuna cu Aillaud si Recalcati. Vinovatia se imparte, asadar. E drept, in 1988, am scris un text in care incercam sa nuantez declaratiile antigerontofile de atunci. Spuneam atunci ca Duchamp reprezinta acel tip de artist in fata caruia nu e posibila decat negarea. Un artist-demiurg, inspirat de divinitate, cuminte ca un copil, dar si lenes. Exista, desigur, la Duchamp, excelente calitati, cum ar fi indiferenta sa fata de stil, importanta pe care o da titlurilor, aparenta disparitate din interiorul operei sale. Dar de ce sa cautam la Duchamp painea noastra cea de toate zilele pe care o gasim la Picabia? Cred ca mult din raul facut atunci artei, rau care continua pana in zilele noastre l-a facut ideologia duchampiana.
- Ce inseamna pentru dvs. a revizui opera unui artist consacrat din interiorul propriului limbaj pictoric, repunerea aceasta sub semnul intrebarii pe care ati facut-o nu doar cu Duchamp, ci si cu MirA3 sau DalAÃÂ?
- Trebuie sa tineti seama mult de context. Poate astazi nu m-as mai ocupa deloc de MirA3, insa DalAÃÂ merita oricand o revizuire la sange. Era un tip rau, dezagreabil, o "persoana de rau", cum s-ar zice, cineva insuportabil. Ca procedura, eu cred ca e un lucru bun, un lucru normal, la o anumita varsta e chiar regula jocului. Noi eram agitati, spuneam ce gandeam, suportand consecintele. Astazi, tinerii sunt mult mai linistiti, mai disciplinati, ai impresia ca nu-i intereseaza nici un radicalism.
- Credeti in fatalitate?
- Cred mai degraba in intamplare, in hazardul obiectiv, cred ca atunci cand cineva picteaza, scrie, creeaza, lucrurile din jurul lui, universul conspira la producerea unor intampari care, altfel, nu s-ar produce. E adevarat, as putea fi predispus sa cred in fatalitate, fiindca tatal meu a murit din pricina unei peritonite si aceeasi boala era sa ma termine si pe mine, la aceeasi varsta. Am luat-o insa ca pe un avertisment, nu stiu daca al destinului. Voi vedea. Altfel, nu cred in fatalitatea transcedentala, nu sunt dintre spaniolii transcedentali, desi exista multi. Ma simt mai aproape de Quevedo si de Cervantes
- Cum credeti ca va fi viitorul picturii?
- M-as bucura sa pot vorbi despre un viitor al picturii, insa lumea nu mai vrea sa picteze, fiindca e greu. Pictura e o meserie foarte serioasa si foarte grea. Artistii fac fotografii, e mult mai simplu, fac instalatii, e dreptul lor. Dar atunci cand vorbesc rau despre figurativ, despre pictura ar trebui sa recunoasca si faptul ca o fac fiindca nu indraznesc s-o practice. Sunt pline muzeele de tot felul de porcarii nivelatoare, functionaristice. Toata lumea vorbeste despre profesia de artist, despre creatie, toti sunt creatori, insa pictura, care e singurul pretext de existenta a institutiei numite muzeu, a disparut in mare parte.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
