Lumile de langa noi par deseori cu mult deosebite. Chiar si in sens cat se poate de concret. De pilda, deasupra Berlinului atarna intotdeauna, incepand din noiembrie si pana prin martie, un cer neobisnuit de greu.
Este un fel de plumb pe care oamenii sositi din zonele meridionale il simt coborand incet spre coapse, spre genunchi si poposind apoi in glezne - din ce in ce mai umflate si mai dureroase. La fel cum e arsita stepei pentru cel care a trait o viata intr-un climat continental - ea pare o nesfarsita suferinta.
Dar cat de mult modifica umezeala sau arsita firea omului? Este deocamdata greu de raspuns in termeni exacti: nu s-au facut nici cele mai elementare cercetari despre evolutia noastra nu prea indepartata, de pilda despre modul in care a evoluat din punct de vedere strict fizic omul de la revolutia industriala incoace. De ce am devenit mai inalti? De ce traim mai mult? De ce suntem mai lenesi? Cu cat suntem mai destepti? Sau suntem oare?
Pe vremuri, schimbarea omului era perceputa numai prin acea relatie spirituala, mistica aproape, care l-a facut pe Tatal - acel Avva, batranul tribului si parintele tuturor - sa poata trai prin toti fiii sai. Intr-o evolutie lineara, orice exceptie era consemnata, observata, tratata - cu admiratie sau dispret, dupa caz. Astazi, insa, lumea Vechiului Testament a ramas in litera ei doar in cateva colturi ale lumii.
Un asemenea colt se gaseste, din fericire, chiar in lumea noastra - in cateva parti ale ei, profunde si bune. Undeva in nordul Moldovei, de pilda, pe drumul serpuit ce urca la cetatea Sucevei, la o cotitura, un baiat de 10-12 ani picta in acuarela iconite pe lespezi de gresie. Cu o gratie si o atentie care nu aveau nimic in comun cu cerul rece al continentului - desi acolo si atunci apasau deasupra padurii aceiasi nori. "Nu v-o dau - mi-a spus - ca n-am terminat-o si mai are pana ce sa se usuce". Fara indoiala, banii primiti de la rarii turisti ai zonei acopereau poate doar pretul acuarelelor risipite printre brusturii pe care se asezase sau intinse pe hainele si pe toata pielea lui. Era atat de concentrat, incat am inteles abia cu acel prilej cum si de ce scria, pe vremuri, parintele Andrei Scrima, reinterpretand o scriere a Sfantului Cassian, ca Avva nu sunt cei ce devin astfel in ordinea varstei, ci a spiritului. Faptul tine de "o ordine spirituala ce strabate de-a curmezisul alcatuirea aparenta a lumii".
Nimic, nici macar o dictatura nu poate refuza comparatiile. Disciplina si rigoarea indelung aplicate in inima continentului sunt deocamdata exersate in aceasta lume a noastra macar empiric si mai degraba poetic. Fiecare se raporteaza la acest exercitiu de "integrare" dupa cum il tin puterile; uneori si cerul ia aceeasi culoare a plumbului. In ceea ce ma priveste, ma simt intotdeauna mai degraba stanjenit atunci cand ma aflu cu mai mult de o mie de kilometri la vest de Dambovita. Acea lume e o lume pe care o o admir si am inceput sa o inteleg.
Lumea din care plec acolo ramane insa departe in timp, si in vise, si in pasiuni. Poate mai buna si cu un viitor care nu sta neaparat in ordini politice, cat mai ales in cele umane - ceea ce nu este neaparat un lucru rau. Cine stie? Cand am coborat de la Cetatea Sucevei, pustiul mi-a intins-o solemn, manjit pe fata cu toate culorile ei. Era o "Maica Domnului" pe gresie, zugravita cu o gratie salbatica. A luat banii fara ca macar sa se uite la ei (i-am dat mai mult decat conveniseram), si-a tras nasul si s-a apucat din nou de pictat. De asta data, desprinsese din albia paraului de la poalele cetatii Sucevei o lespede de piatra cu adevarat mare si neteda.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
