Născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos, tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg în primul roman publicat de Matei Vişniec – „Cafeneaua Pas-Parol”. Mama, Minodora, a fost educatoare, tata, Ioan, a fost funcţionar.
A debutat cu poezie în clasa a patra, când a versificat o fabulă de La Fontaine. Apoi a descoperit în literatură un spaţiu de libertate şi s-a hrănit cu pagini din Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Hemingway, Oscar Wilde şi mulţi alţi scriitori, în special străini, dar şi din scriitorii români nealteraţi de realismul socialist.
S-a dus la Bucureşti ca să studieze filozofia, dar a fost aspirat de literatură şi a devenit foarte activ în sânul generaţiei ’80, fiind membru fondator al Cenaclului de luni.
Înainte de 1987 s-a afirmat în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid (vezi „Corabia”). Începând din 1977 a scris piese de teatru care au circulat masiv în mediul literar, dar care au fost interzise pe scenele profesioniste. Proza sa a rămas însă una de sertar, precum romanul „Cafeneaua Pas Parol” scris în 1982/1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu.
În septembrie 1987 a părăsit România, a ajuns la Paris şi s-a dus de la Gare de l’Est direct în cartierul Montparnasse ca să bea o cafea în cafeneaua La Rotonde (unde fantoma lui Sartre fumează încă ţigară de la ţigară). În zilele următoare a cerut azil politic, a început să scrie în limba franceză şi a devenit jurnalist, întâi la BBC şi apoi la Radio France Internationale, unde mai lucrează încă. A primit cetăţenia franceză în 1993 şi a editat în jur de 30 piese la Actes Sud-Papiers, L’Harmattan, Lansman, Espace d’un Instant… Numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări.
În decembrie 2014 a câştigat premiul literar „Augustin Frăţilă”, în valoare de 10.000 de euro, pentru „Negustorul începuturilor de roman”, apărut la Editura Cartea românească. În interviu vom vorbi despre teatru.
– De curând v-a apărut un nou volum cu trei piese de teatru, la Editura Cartea românească, intitulat „Omul din care a fost extras răul”. Ce aduc nou cele trei piese în teatrul dvs.?
– Sunt trei piese foarte diferite prin temele lor, dar şi la nivelul scriiturii. N-aş vrea să-mi caracterizez eu însumi piesele... Pot să vă spun doar că „Omul din care a fost extras răul” m-a torturat mult, am rescris-o de mai multe ori. Am fost obsedat de ideea că societatea de hiperconsum ne transformă în mutanţi, că informaţia spectacol ne dezinformează de fapt, şi că industria de divertisment reuşeşte să opereze o spălare a creierelor mai eficientă decât ideologia unică pe vremuri... Sunt, deci, subiecte sociale, polemice, pe care voiam să nu le tratez însă într-un registru didactic (detest această tendinţă în literatură), de unde o lungă luptă cu acest text... Am adus ceva nou sau nu cu piesa aceasta? Nu ştiu, îi las pe regizori, pe actori şi pe cititori să judece. Pentru mine scrierea piesei a fost o luptă nouă cu mijloacele mele de expresie...
Inedit, ca demers literar, a fost pentru mine şi scrierea piesei „De ce Hecuba”, în primul rând pentru că am abordat un subiect „antic”. Am reluat un personaj celebru al mitologiei greceşti, Hecuba, pentru a vorbi însă de o „constantă” a istoriei umanităţii: războiul. Dar mai ales, am încercat să scormonesc în contradicţiile devenirii umane, acolo unde se ascunde un fel de blestem: incapacitatea fiinţei umane de a învăţa ceva din greşelile trecutului. În istoria omenirii fiecare generaţie este obligată să treacă prin aceleaşi erori monstruoase, sângele trebuie vărsat şi revărsat constant, barbaria trebuie să renască ciclic, în ciuda faptului că memoria conservă poveştile legate de barbariile trecute... Uneori scriu piese pentru că încerc, prin actul de a scrie, să înţeleg câte ceva fundamental din aventura umană.
Dacă ne uităm bine în jurul nostru, noi europenii parcă trăim într-o oază. La frontierele Europei curge sânge şi urlă de durere sute de mii de oameni. Mai devreme sau mai târziu unda de şoc a acestor noi războaie şi masacre va tulbura şi liniştea oraşelor europene. Cred că piesa mea „De ce Hecuba” este de mare actualitate (ea a şi fost montată de altfel în trei ţări, Japonia, Brazilia şi România – această ultimă creaţie fiind găzduită de Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, regia fiind semnată de Anca Bradu).
Cea de-a treia piesă din acest volum ar putea să fie însă cea mai „surprinzătoare”: este o încercare de a readuce în zilele noastre atmosfera Cabaretului Voltaire unde s-a născut, cu o sută de ani în urmă, Mişcarea Dada. Şi în această piesă este vorba însă despre război, mai precis despre primul război mondial, pentru că Dadaismul ca negaţie absolută a artei şi ca auto-negaţie s-a născut prin reflex faţă de monstruozitatea extremă a primei conflagraţii mondiale. Iar distrugerea, de către dadaişti, a conceptelor fundamentale cu care era obişnuit să gândească omul (inclusiv cel de „artă”) îşi are sursa în această primă mare tentativă de sinucidere a civilizaţiei europene – primul război mondial.
– Spuneţi, în câte o notă, la finalul fiecărei piese, că toate trei au apărut din câte o complicitate artistică şi culturală – „Omul din care a fost extras răul” s-a născut dintr-o invitaţie pe care v-a făcut-o în 2012 regizorul maghiar Vidnyanszky Attila, „Hecuba” – pentru că v-a cerut-o în 2011 regizoarea japoneză Sayaka Ehara, iar „Cabaretul Dada” după o discuţie din 2012 cu regizorul Silviu Purcărete. Nu erau subiecte care vă obsedau? E o practică la care veţi mai recurge?
– Sunt obsedat de multe subiecte şi am multe piese sau texte în şantier. Dar teatrul este o aventură umană şi culturală, iar în funcţie de anumite întâlniri interesante şi incitante am „urgentat” deseori unele astfel de proiecte aflate în şantier, sau pur şi simplu am scris piese pe care nu le-aş fi scris niciodată dacă n-ar fi existat respectiva motivaţie. Când am scris, în 1996, „Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia” am fost motivat, incitat de regizorul Mihai (Michel) Făgădău, care conducea pe vremea aceeas la Paris un teatru important, „Le Studio des Champs-Elysées”. După ce i-am expus ideea piesei, şi anume violul ca strategie militară în războaiele inter-etnice, Michel Făgădău mi-a spus fără să clipească: „o montez imediat ce o termini”. Cum să nu urgentezi un „şantier” în aceste condiţii? Mi s-a întâmplat la fel cu piesa „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”, o piesă despre Cioran. Am scris-o efectiv pentru că m-a incitat directorul de atunci al Teatrului Naţional din Cluj, Ion Vartic. Pentru compania japoneză Kaze am scris nu doar „De ce Hecuba”, ci şi o piesă despre Ioana d’Arc, precum şi o alta care reia trei personaje din Cehov... Teatrul este făcut de fapt din... dragoste şi afinităţi. Câţi dramaturgi nu au scris pentru actriţe pe care le iubeau, sau câţi regizori nu şi-au ales piesele pe care le-au montat întrucât în ele existau roluri pentru actriţele sau pentru actorii pe care îi iubeau! Când eşti dramaturg şi te fascinează universul unui regizor, simţi nevoia să scrii pentru el. De exemplu, n-aş fi scris „Cabaretul Dada” (pentru că am avut nevoie de aproape un an de documentare şi de muncă) dacă nu m-ar fi incitat să o fac acest imens regizor care este Silviu Purcărete.
Sigur, în paralel se dezvoltă pe masa mea de lucru texte şi piese pe care nu mi le-a cerut nimeni, sau mai bine spus texte pe care mi le cere propriul meu suflet. În tot ce am scris însă am pus suflet!
– Temele abordate – omul în faţa contradicţiilor sale, violenţa care se reproduce la infinit pe spirala istoriei, arta care a devenit un mare semn de întrebare – n-au fost sub o formă sau alta mereu în atenţia dvs?
– Ba da, am abordat aceste subiecte din alte unghiuri şi în alte momente ale vieţii mele. De exemplu şi piesa mea „Caii la fereastră”, scrisă în 1986, era una despre război. Dar în acel text voiam cu totul altceva decât în piesa „De ce Hecuba”. În 1986 trăiam într-o Românie absurdă, captivă, supusă unei forme de schizofrenie socială, torturată de cultul personalităţii. Războiul a fost atunci pentru mine doar un pretext, ca să păcălesc cenzura, pentru că subiectul veritabil era manipularea omului prin aşa-zise „mari idei”. Voiam de fapt să denunţ modul în care puterea folosea concepte de genul „patrie”, „patriotism”, „datorie”, „sacrificiu” etc., pentru a-şi bate joc de oameni şi eventual pentru a-i îndobitoci.
Un alt subiect, etern şi infinit, este cel legat de contradicţiile fiinţei umane. De fapt, în toate piesele mele încerc într-un fel sau altul să „forez” în adâncul naturii umane pentru a înţelege cum funcţionează (sau de ce funcţionează uneori atât de aberant). Niciodată o carte, o piesă, un roman nu pot epuiza un subiect sau o temă. Lupta cu ele este infinită iar revelaţiile nesfârşite. De unde concluzia că literatura va fi întotdeauna necesară în societatea umană, pentru că ea, literatura, forează întotdeauna mult mai adânc în contradicţiile umane decât toate celelalte discipline ale spiritului.
– Ce înseamnă metafora şobolanului care vine să-i ofere omului ajutorul?
– Iată o întrebare pe care o preiau din zbor şi i-o plasez, ca la volei, celuilalt jucător cu care sunt în complicitate, regizorul. El trebuie să preia mingea şi, sărind la fileu, să o plaseze în terenul advers şi să marcheze un punct.
Mi se întâmplă deseori să fiu întrebat „domnule autor, dat fiind că sunteţi în viaţă, n-aţi vrea să ne explicaţi dumneavoastră, o dată pentru totdeauna, ce aţi vrut să spuneţi cu cutare personaj, de ce aţi introdus cutare obiect, ce ascunde cutare metaforă?”. Unii îmi pun aceste întrebări, cum o faceţi probabil şi dumneavoastră, ca să mă „încerce"”. Rareori are un scriitor o şansă mai mare de a deveni ridicol decât atunci când începe să „explice” ce a vrut să spună... El închide astfel ferestrele propriei sale opere, altfel spus nu-i mai permite să rămână aşa cum cere natura oricărei creaţii literare: deschisă. Interpretările sunt terenul de acţiune a celorlalţi, a celor pentru care autorul a încercat să dea totul.
Mi se întâmplă uneori să discut cu profesori care animă ateliere de teatru cu elevi, pe textele mele. De multe ori mi se spune (de exemplu în legătură cu textul meu „Teatru descompus, sau Omul pubelă”): la început elevii rămân perplecşi, nu înţeleg mare lucru, le place ce citesc dar nu găsesc imediat cheile înţelegerii; treptat însă pe faţa lor se aşterne un fel de lumină, încep să discute între ei, să pună întrebări, să găsească răspunsuri şi brusc vine revelaţia, totul li se pare atât de clar, de evident... Iată, pentru a rezuma, demersul care mă interesează ca autor...
– Cum au fost întâmpinate de spectatori aceste piese despre problematica omului care coabitează cu răul din sine, violenţa care se reproduce la infinit pe spirala istoriei, arta care a devenit un mare semn de întrebare?
– Mărturisesc că mă interesează întotdeauna părerile şi reacţiile spectatorilor. Uneori, când îmi văd o piesă, sunt la fel de atent la ceea ce se petrece pe scenă şi la ceea ce simt spectatorii. Mai ales când sunt invitat la o premieră cu vreo piesă de-a mea, devin un fel de seismograf al emoţiei resimţite de public. Pentru că aici se „joacă” de fapt esenţialul, sau succesul unui spectacol. Dacă atenţia publicului rămâne constantă, dacă el începe să vibreze, dacă se instalează o stare de hipnoză colectivă, atunci înseamnă că spectacolul începe să ajungă la suflet (sau la sufletele celor din sală). Iar eu simt acest lucru, îl simt poate mai puternic decât actorii sau decât regizorul, când este vorba de piesele mele. Ultima dată am resimţit toate aceste lucruri asistând la premiera cu piesa mea „De ce Hecuba” la Sibiu... Am simţit cum publicul se lasă înşfăcat treptat de poveste, cum se îndrăgosteşte de apariţiile ciclice ale „corului antic”, cum începe să se lase cucerit de forţa Hecubei (şi deci a actriţei care joacă rolul titular)... Nu e uşoară, o premieră, pentru un autor. Am simţit fizic, din energia sălii, şi unde erau câteva „lungimi”... Dar cel mai extraordinar moment a fost în ultima parte a spectacolului, când acumularea de situaţii, de imagini, de întorsături narative începe să-şi spună cuvântul. Emoţia colectivă explodează ca o bombă şi aceasta se simte cel mai bine când izbucnesc aplauzele. Încerc, în astfel de momente, să fiu primul în hol pentru a vedea feţele oamenilor atunci când ies din sala de teatru. Şi acesta este un test important, să vezi cum arată acele feţe, cât de multă lumină au oamenii în ochi (uneori au şi lacrimi în ochi), cât timp rămâne emoţia pe feţe... Teatrul este greu de definit, sau mai precis ce se întâmplă în cursul unui spectacol care se doreşte artă şi nu divertisment. Într-o frază, aş spune că reuşita este atunci când mesajul ajunge la destinatar purtat de o emoţie puternică.
– Invitaţi regizorii să abordeze cu toată libertatea aceste piese. Nu vă este teamă că se vor îndepărta prea mult de ideile dvs. sau aţi prevăzut aceste montări deschise şi flexibile?
– Am prevăzut toate situaţiile posibile şi le accept. Principiul este acesta: libertate totală regizorului. Sigur că uneori rămân surprins de modul în care el, acest complice al meu, regizorul în care mă forţez să cred, utilizează această libertate. Mi s-a întâmplat să-mi văd pisele serios amputate pe scenă, iar deseori în puncte pe care eu le consideram esenţiale, unde textul nu trebuia „atins”. Oricum, eu continui să-l consider pe regizor drept „mesagerul” meu indispensabil. Ceea ce scriu eu pe orizontală el clădeşte pe verticală. Eu construiesc corabia, el o conduce şi o face să traverseze oceanul pentru descoperirea unui nou continent.
– Consideraţi mai potrivită piesa de teatru pentru temele pe care le abordaţi dvs. decât romanul?
– Sunt subiecte pe care nu le pot trata decât în formă dramatică, pentru scenă. Sunt altele care cer genul romanesc. Dar îmi place să trec de la teatru la roman şi invers. Sunt oameni care scriu, îşi montează propriile piese şi mai şi joacă în ele. Eu trec cu uşurinţă de la poezie la teatru şi la roman, şi apoi în sens invers. Am scris cinci romane dintre care două sunt publicate şi în Franţa. Iar cel mai recent, „Negustorul de începuturi de roman” a fost recompensat cu premiul „Augustin Frăţilă”, ceea ce a fost o mare bucurie pentru mine.
În acest roman abordez o temă mai specială, foamea de începuturi a omului contemporan. Acest fenomen, al grijii cu care începi, m-a interesat dintotdeauna. Este una din iluziile noastre cele mai sublime, în numele căreia ne-am structurat viaţa. Fiecare dimineaţă este un început, dar şi fiecare zi de luni, sau fiecare început de lună, ca să nu mai vorbim de delirul care marchează începutul de an.
Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este însă mai mult decât obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafaţa vieţii. Oare nu este invenţia telecomenzii o modalitate de a-l hrăni pe omul transformat în consumator cu infinite începuturi? Zapând (sau butonând) în faţa televizorului sărim de la un început la altul, ne hrănim cu iluzia că deschidem noi secvenţe de viaţă (sau de divertisment). S-ar spune că societatea a uitat să trăiască cu răbdare, înfruntând dificultăţile iniţierii treptate. Facem copii dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpărăm lucruri de care ne plictisim imediat. Declanşăm revoluţii dar nu mai avem energia de a construi societăţi juste şi trainice pe ruinele emoţiilor iniţiale…
Oare ce ne lipseşte în această lume ca să fim atât de dispuşi să luăm totul de la început, iar şi iar, cu un fel de veşnică speranţă că secvenţa următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă? Hollywood-ul a înţeles de mult acest lucru şi în filmele sale la fiecare 45 de secunde intervine o nouă descărcare de adrenalină, întreaga naraţiune este o succesiune de începuturi nervoase…
Iată punctul de plecare al romanului meu în care încerc să observ evoluţia unui nou tip de drog social: dependenţa de iluzia începutului. Şi de ce să nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?
– Sunteţi cel mai important dramaturg român după Eugene Ionescu, care se impune pe scenele din întreaga lume. E o povară?
– Eugen Ionescu este scriitorul care m-a ajutat să înţeleg lumea. După ce i-am citit piesele nu mi-a mai fost frică de nimic. Aş fi încântat să ştiu că, la rândul lor, piesele mele ar putea avea acelaşi efect asupra altora, iar această stare de spirit nu este nicidecum o povară.
– Cum calificaţi piesele dv.s de teatru: comedii tragice?
– Am scris piese de o mare diversitate, nu cred că pot fi puse sub o singură emblemă. Eventual, le-aş pune sub semnul unei căutări îndârjite. Caut emoţia care transmite un mesaj, caut să captez contradicţiile insuportabile ale omului, caut răspunsuri interesante la întrebări banale, încerc să descopăr dimensiunea profundă a lucrurilor aparent ordinare... Scriind teatru sunt de fapt un căutător de pepite de aur, răscolesc, mă lupt cu un munte întreg care deseori îmi este ostil. Uneori scriu dar am impresia că de fapt sculptez în cuvinte un univers al meu care este o oglindă critică dar şi empatică a lumii reale.
– Imperiile mediatice sunt răul cel mai mare astăzi? Ajung ele să dezumanizeze generaţia tânără?
– Greu de ierarhizat sursele răului sau ale manipulării în lumea în care trăim. De fapt, ar trebui să spun „în lumile în care trăim”. Jumătate din planetă trăieşte într-o mizerie îngrozitoare. Talibanii nu trăiesc de fapt pe aceeaşi „planetă” cu noi. Anumite zone ale Terrei se află de fapt în alte timpuri istorice decât Europa sau America. Globalizarea nu va reuşi să creeze repede o lume omogenă, cu valori comune. În estul Europei trăim de fapt o americanizare superficială, în timp ce Europa Occidentală este confruntată cu o formă de îndoială metafizică, în plus de islamizarea unor zone ale societăţii... Imperiile mediatice procedează la fel cu toate imperiile, fac tot posibilul pentru a se menţine, iar în acest scop pot merge cu mediocritatea produselor pe care le distribuie pe culmile cele mai josnice. Există un pericol de dezumanizare, în sensul că omul nu mai este în centrul lumii, prin frumuseţea sa interioară, ca pe vremea Renaşterii. Consumul şi obiectele râvnite de om sunt în centrul noii etape prin care trece umanitatea. Istoriografii marxişti spuneau că lumea a trecut prin câteva „orânduiri”: cea a comunei primitive, cea sclavagistă, cea feudală şi cea capitalistă. Iar „orânduirea” care urma să încheie, sau să încoroneze acest ciclu era cea comunistă. Ori, în realitate, am intrat în „orânduirea comercială”. Este cea care efectiv ar putea încheia ciclul aventurii umane pe Pământ, pentru că oamenii vor transforma toate resursele în produse (în proporţie de 90 la sută inutile) pe care şi le vor vinde unii altora.
– Vorbeaţi nu demult despre îndoctrinarea reprezentată azi de publicitate, model reţelele socializare. Cât de mare e pericolul?
– Este suficient să constatăm că acest pericol există şi că devine uneori mai „puternic” decât şcoala sau decât educaţia dată de părinţi. Modelele impuse de televizor, pentru fiecare felie de vârstă, sunt înfricoşătoare. Totul se bazează pe facilitate, pe succesul imediat, pe agitarea semnelor de reuşită. De altfel televiziunea este ajutată în acest sens şi de oamenii politici. Nu sunt ei primii fanfaroni care se laudă, se afişează cu semnele reuşitei lor? Una din marile probleme ale României este că aşa-zisele „elite” sunt cel mai nociv model pentru tineri.
Fotografii de Victor Iemini
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
