Ce trist este ca ne aducem aminte de Grigore Vieru numai atunci cand moare. Si-ncepem sa asternem cuvinte despre el, sa gandim si sa simtim de el. Ne dam seama ca era un om calin, bland, dar blandetea lui era numai ca sa mangaie cuvintele iubitei limbi romanesti, nu si pentru cotropitorii ce-ncercau s-o infranga, s-o desfigureze, s-o faca sa dispara. Cred ca din disperararea aceasta sincera de a nu i se fura limba romana si din iubirea mare pentru slovele ei, toate tesute de-o sensibilitate rara, s-au nascut armonia si muzica in Grigore Vieru. Versurile rimate, spiritualizate ale creatiei lui, spuse de el precum curgerea Prutului spre ambele maluri, erau ca un fel de pusca incarcata impotriva rusificarii tarii sale iubite. Poemele lui constituiau nu numai o creatie artistica, ci si un protest prin limba romana, prin cultivarea incapatanata a limbii dragi inimii lui. Caci cultivarea limbii romane insemna ca ea se instapaneaste asupra inimilor de romani aflati dincolo de Prut mai abitir decat cea a stapanilor efemeri.
Ce trist este ca ne aducem aminte de Grigore Vieru numai atunci cand moare. Si ne dam seama ca el se intorcea, de fapt, din Balti cu masina, in toiul noptii, de la o comemorare din ajun a lui Mihai Eminescu, un poet pe care-l stia pe dinafara. Si-l stia si-l simtea pare mai mult decat romanii de dincoace de Prut, caci insemna pentru el nu numai o bucurie pentru minte si suflet, pentru inima, ci si fiindca era icoana limbii romane la vremuri de restriste. Eminescu era, de fapt, intruparea limbii romane. Asa ca a murit Grigore Vieru la putina vreme dupa ce a cinstit cum se cuvine poeziile lui Eminescu.
Ce trist este ca ne aducem aminte de Grigore Vieru numai atunci cand moare. Si el este mereu aici, numai ca nu-l vedem decat arareori. Mai implineste o varsta si atunci hai sa-i dam o medalie. Atunci hai sa-i dam un premiu. Pentru ce nu se poate omagia. Pentru ce nu se poate premia. Apoi, nimic. Uitare. Pana la urmatoarea omagiere, legata de o data fixa. De timp. De timpul care nu exista. L-am intalnit o singura data pe Grigore Vieru. Eram la o omagiere a lui Panait Istrati. Venise special la Braila. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa ceara un pahar cu apa. Nu mai bause din seara anterioara. A baut tot paharul. Apoi a spus o poezie de-a lui, in felul lui inconfundabil. O poezie despre Romania. Aveai impresia ca, odata cu poezia, se sfarseste si el, ca i-a dat intregul lui suflet. S-a prefacut in cuvant. Si trupul lui s-a imputinat pana n-a mai ramas nimic. Romania continua sa fie o minune pentru el si nu se mai satura de ea. Se simtea in glasul lui inclusiv teama de a nu-si pierde tara si limba, asa cum o pierdusera stramosii sai. Asa ca ne invaluia dupa rostire cu zambetul lui cald. Aveam impresia ca ne imbratisa pe noi, locul, tara si limba. Era asa, tot un zambet, invaluitor. De nimic nu mai avea nevoie.
Ce trist este ca ne aducem aminte de Grigore Vieru numai atunci cand moare. Si poate ca Grigore Vieru avea dreptate atunci cand spunea ca este o lacrima a lui Eminescu. Ca nu poate fi comparat cu Eminescu. Acum cateva zile, Mihai Eminescu a varsat iarasi o lacrima.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
