Generalul românesc este o specie unică în regnul generalilor cepopulează fauna cazonă a lumii. Generalul românesc nu are niciinfatuarea planturoasă sud-americană, nici virilul profil, de tiphollywoodian, nord-american şi nici şapca cât o umbrelă de ploaie aspecimenului rus de sorginte sovietică. În schimb, generalulromânesc are un pic de burtă şi cute adânci la încheieturapantalonilor, ambele ca urmare a îndelungatului şezut pe scaun pecare-l presupune exercitarea numeroaselor sale atribuţiiprofesionale.
Burta generalului românesc, transmisă cu multe sacrificii, dingeneraţie în generaţie este o povară moştenită de la "generalulBurtălău", Henri Mathias Berthelot, cel căruia - legenda spune - îidatorăm refacerea armatei şi, în mare măsură, victoriile din varalui 1917. Acest pitoresc personaj a fost astfel blagoslovit decătre şugubeţii săi aliaţi mioritici ca urmare a nemăsuratei loradmiraţii pentru insaţiabila lui poftă de mâncare. În ceea cepriveşte cutele de la pantalonii generalului românesc, ele îşi aflăoriginea pe timpul eroicelor redactări de către, încă, generalulAverescu a "Răspunderilor" postbelice, răspunderi soldate cu onumire ca prim-ministru şi un baston de mareşal. Burta şi cutele dela pantalonii generalului românesc au interacţionat de-a lungultimpului, astfel încât circularitatea Burtălăului a ajuns să domineverticalitatea Averescului.
De fapt, voiam să spun că tagma puţinilor generali româneştisupli şi verticali, încă activi, este acoperită plenar de magma, înplină expansiune, a celor burtoşi şi preaplecaţi. Prin putereatrecerii timpului, burta a devenit un semn al respectabilităţii şireuşitei profesionale - la fel ca la politicieni -, iar cutele dela pantaloni, indiciul de netăgăduit al unei înalte rigori şicompetenţe profesionale - întocmai ca la conţopiştii de laprimării. Pe cale de consecinţă, cum ar spune un magistratpursânge, supleţea unei siluete, marcată de o dungă impecabilăaliniată la vipuşca lată şi roşie a pantalonilor, ar constituidovada imbatabilă a unei degradante frivolităţi, egalată doar de osuperficialitate pe măsură. Sfericitatea pare însă a nu afectavirilitatea, chiar dacă supraponderalitatea deranjează, puţintel,esteticul. Ceea ce contează însă este eficacitatea şi eficienţafinală a acţiunii.
Înainte de 1989, gradul de general era rezervat senectuţiipreasupuse şi avatarurilor predictibile ale acesteia, dreptconsecinţă şi răsplată a unui merituos dosar de cadre. Labătrâneţe, după consumarea unei vieţi întregi năduşite în cizme şidiagonală, în poziţia "Drepţi" şi cu un permanent "'Trăiţi!" pebuze, cine să mai fie-n stare de niscaiva teribilism sauvoluntarism donquijotesc în afara liniei partidului... În plus,copiii moşneguţilor în uniformă, stabiliţi binişor pe crăcile lorierarhic nomenclaturiste cu nepoţeii aferenţi încă la vârste crude,atârnau serios în balanţa oricărei judecăţi personale devaloare.
Imediat după 1989, acest grad militar s-a liberalizat brusc,devenind accesibil tuturor celor merituoşi sau măcar plăcuţid.p.d.v. politic: mari comandanţi de mingi de tenis sau de fotbalşi chiar mai-mari postdecembrişti peste polonice şi castroane,toate militare, desigur. Astăzi, la fel ca înainte, generalulromânesc (întocmai precum şi colonelul românesc) nu "devine", ci"este făcut", cam tot aşa cum, înainte vreme, un vrajnic şi maiales credincios războinic, nu "devenea nobil", ci "era în-nobilat"de către domnitor, adică de către puterea politică. Şi-uite aşa,încet încet, în lipsă de alte ocazii războinice practic-aplicative,"generalul românesc" a fost consacrat drept o funcţie politică înbreasla militarilor. Coloneii au scăpat, deoarece chiar dacă înmare parte ei sunt potenţiali generabili, rămân neinteresanţid.p.d.v. politic. În consecinţă, generalul românesc - odată avansatşi numit - îşi putea administra unitatea/feuda şi ai săisuptordonaţi/supuşi după bunu-i plac şi meandre, în directăconformitate cu creşterea burţii şi adâncirea cutelor la pantaloni,adică cu dezvoltarea personalităţii sale manageriale şi respectivcu extinderea competenţei sale profesionale. Parangheliile sesuccedau, şedinţele se scurgeau, parăzile preamăreau, soldele seindexau, iar ciubucurile înfloreau.
Toate acestea au fost bune şi frumoase spirituluibalcano-mioritic până în momentul în care politicul şi-a dat seama- cu stupoare - că nu mai are altă scăpare, decât în NATO şi UE.Din acest moment a început răzbunarea generalului Burtălău şi acutelor mareşale averesciene. Modelul generalului occidental,cunoscut sub pompos-frisonanta sintagmă de "general NATO", a creatiniţial oarece emoţii şi spaime ierarhic-existenţiale generaluluiromânesc, proaspăt procopsit cu statutul de jupân cazon în urmaeroismului şi competenţei sale mult prea plecate în faţa Puteriipolitice, dovedite în timpul, dar mai ales după Loviluţiadin decembrie 89. Dar lucrurile au revenit rapid la normalulbalcano-mioritic, iar jupânul a rămas jupân prin voia boieruluipolitic, exhibând aceleaşi apucături de vătaf şi un limbaj altoit -uneori - cu barbarisme englezeşti. Cutele la pantaloni au continuatsă se adâncească pe timpul principalei activităţi cotidiene cea aînscrierii sisifice a rezoluţiilor standard pe documentele din mapade corespondenţă (de tip "D-l col. XXL, rog măsuri în termen") şitot din aceleaşi motive, burţile au proliferat şi ele.
Dacă pe plaiurile mioritice - fie acestea drept gazdelegeneroase ale unor exerciţii NATO sau doar decorul unor activităţide rutină - lucrurile pot fi ţinute în limitele uneirespectabilităţi de circumstanţă acceptate de toată lumea (fie şidatorită unor pezevenghi de locotenenţi sau căpitani translatorisau a unor maeştri de ceremonii perfect occidentalizaţi), ele secomplică până la limita de suportabilitate a ruşinii şiridicolului, atunci când generalul românesc este nevoit să evoluezeîn medii internaţionale din afara ţărişoarei sale mult iubite.Pentru un recitator bolovănos de platitudini, truisme şi frazesforăitor patriotice, devine o performanţă de vis să ştii cuadevărat cum şi despre ce anume vorbeşti, nu doar în limba natală,dar mai ales în engleză. Poate că pentru un observator aflat înafara ţării, generalul românesc aflat în faţa unui omolog străinprezintă simptomele unui etern şi acut suferind de hemoroizi,într-atât freamătă săracul pe scaun cu un zâmbet chinuit pe faţă.Firescul flegmatic, siguranţa de sine, nimbul de autoritate ce serevărsau (în pofida unor nume predestinate unui anumit profil moralprecum "Zisu", "Bacşiş", "Măciucă") în mod constant acasă în faţasupt-ordonaţilor săi, devin o linguşire neconvingătoare şi ogângăveală penibilă în faţa unuia care poate că la vârstalocotenenţei a luptat în Vietnam sau în Falkland şi nu în birourileConsiliului Politic Superior al Armatei sau structurile subordonateacestuia, eventual pe funcţia de ţucălar şef în anticameraaltui venerabil potentat cazon al acelor zile. În schimb, apetitulculinar şi turistic al generalului românesc nu poate fi afectat înnici un fel, pentru că doar în astfel de împrejurări - de protocol- el îşi poate dovedi din plin competenţa, ameţindu-şi gazdanefumătoare, fără burtă şi fără cute la pantaloni, cu fumul dens alţigărilor aduse de-acasă şi sudate una după alta.
Dacă pe timpul "odioasei dictaturi" veleităţile şi poleielileştiinţifice erau rezervate "sinistrei sale soţii", Loviluţiaa dat liber la doctorate, inclusiv la cele în misterioasele şiinsondabilele ştiinţe militare: aproape nici un generalpostdecembrist nu a ratat acest titlu menit să-i gâdilenemărginitul orgoliu şi a sa respectabilitate. Fie că şi-a luatdoctoratul pe bază de portbagaj (plin cu produse agroalimentare cuspecific regional) în cazul generalilor-jupâni din teritoriu, fiecă a obţinut titlul printr-un trafic de influenţă şi autoritatelipsit de scrupule, în cazul generalilor din Capitală, puţinidintre noii titraţi au avut curiozitatea de a-şi citi măcarrezumatul tezei, trudită din greu de ai săi subordonaţi. Dat fiindimportanţa răspunderilor respectivului, acest detaliunesemnificativ nu l-a împiedicat pe generalul românesc atât de plinde curaj şi râvnă de carte să facă pasul spre cucerirea unui titluuniversitar (de conf. sau chiar de prof. univ.) caredădea şi mai bine la CV sau pe cartea de vizită, spre stupefacţiaomologilor euro-atlantici, mult prea ocupaţi cu milităriapropriu-zisă pentru a câştiga un război, pentru a mai avea timp şide mucavaua unor fiţe intelectuale. Ultimul răcnet în materie depreocupări ale generalului românesc de elită este dobândireacalităţii de conducător de doctorat, pentru propăşirea ştiinţificăa ofiţerimii, la standarde NATO, desigur.
Pentru că speranţa moare ultima mai ales pe plaiurilemioritice, ea se întrupează în tineriicăpitani-maiori-locotenenţi-colonei şcoliţi şi formaţi prin diverseprăvălii universitar-militare occidentale şi nu înacademia-de-creioane-colorate şi care s-au călit apoi la comanda"pe bune" a unor batalioane în deşerturile afgane sau irakiene,acolo unde nu au avut timp să se ocupe de protocoale decircumstanţă. Rămâne de văzut dacă chiar şi aceştia, odată reveniţiîn spaţiul carpato-dunăreano-pontic în care totul este cu putinţă,vor fi sau nu în stare să rămână la fel de adevăraţi cât au fostacolo, printre soldaţii străini, sau vor adopta spre liniştea şibunăstarea lor şi a familiilor multisecularele moravurifanariot-balcanice, iar odată cu acestea burta Burtălăului şicutele Averescului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
