MEMORIA CĂRŢII POŞTALE / Romania lui Ceausescu, un aliat... incomod?

După 1991, s-a scris mult despre poziţia „specială" a României in cadrul defunctului Tratat de la Varşovia, in sensul sublinierii – uneori ostentative – a politicii de distanţare militară şi chiar politică a Bucureştiului faţă de Moscova, de conservare a unei mult invocate independenţe. Aproape că se trâmbiţa ca un titlu de glorie că România, indeosebi cea din timpul lui Ceauşescu, fusese un adevărat rebel nonconformist in cadrul Tratatului de la Varşovia deoarece: R. S. România nu a acceptat subordonarea forţelor sale armate faţă de un comandament multinaţional; directivele Comandamentului Forţelor Armate Unite erau consioderate in România drept recomandări şi nu ordine; România nu a adoptat doctrina Tratatului drept doctrină militară naţională; după invazia R.S. Cehoslovace de către trupele Tratatului in 1968, România nu a mai participat cu trupe la aplicaţiile Tratatului. Retragerea abia in 1958 a trupelor sovietice, staţionate pe teritoriul românesc sub pretextul (valabil doar până in 1955 când a fost semnat tratatul de pace cu Austria şi s-a stabilit neutralitatea acesteia) a asigurării securităţii liniilor de comunicaţii ale Armatei Roşii cu unităţile sovietice dislocate in Austria a fost iarăşi interpretat drept un meritoriu gest de independenţă şi patriotism al liderilor comunişti de la Bucureşti (Gheorghiu-Dej, Bodnăraş, Ceauşescu).

Deşi arhivele sovietice sunt incă in mare măsură inaccesibile, cunoscând insă mentalitatea liderilor sovietici, indiferent că aceştia se numeau Hrusciov sau Brejnev, se poate spune că aşa zisa independenţă şi emancipare politică a Bucureştiului fost rezultatul unei toleranţe bine calculate de Kremlin. Fiind situată cu toate graniţele sale departe de prima linie de contact cu Occidentul, România nu era un pion esenţial in apărarea sau atacul sovietic, atâta timp cât Bucureştiul respecta principalele linii politice directoare ale Moscovei şi esenţa marxism-leninismului. Abia atunci când Hrusciov a decis să reorienteze o parte dintre resursele destinate menţinerii trupelor sovietice in România spre consumul intern, el s-a lăsat induplecat de argumentaţiile lui Dej şi Bodnăraş şi nu mai devreme. Liderii comunişti români tocmai işi demonstraseră loialitatea faţă de Kremlin şi soliditatea propriului regim atât in criza iugoslavă, cât şi in recent inăbuşita in sânge revoltă anticomunistă maghiară. Ulterior, lui Ceauşescu i s-a permis in scopuri pur propagandistice o gălăgie naţionalistă in scopul satisfacerii propriei megalomanii, cu intreg cortegiul aferent de ridicole lozinci şi emfaze de independenţă, atâta timp cât el a urmat cuminte şi ascultător linia şi interesele strategice ale Moscovei, care avea nevoie de un bufon in ochii creduli ai Occidentului.

Poate că adoptând o atitudine ceva mai rezervată şi mai inţeleaptă in privinţa re-evaluării teribilistelor lor politici aliate de circumstanţă de-a lungul secolului XX, (timp in care au inşelat de două ori increderea germană şi au incercat să-i şmecherească şi pe ruşi jucând – atât cât au putut - la două capete), românii ar putea câştiga un plus de credibilitate şi previzibilitate in percepţiile actualilor aliaţi din NATO, de la care am acceptat deja nu numai comandamentele multinaţionale, dar şi doctrinele militare de specialitate, contribuţia cu trupe şi instruirea conform standardelor occidentale.