Orice s-ar spune, majoritatea jurnalelor au ceva contrafacut, cu atat mai suparator cu cat ele pledeaza mai insistent pentru sinceritate. De obicei, diaristul se profileaza bombastic in spatiul securizant al paginilor sale, atribuindu-si merite inexistente si interpretand trecutul biografic dupa cum ii convine. Pe o treapta mai inalta de subtilitate stau "masochistii", cei care se ponegresc sub privirea lacoma a cititorului, facandu-l pe acesta captiv al unei placeri vinovate.
Nimic din aceste jocuri scripturale cu falsa adresa nu transpare din filele de Jurnal* scrise de Sorin Stoica si editate dupa moartea tanarului autor. Acest prim volum postum, subtire tipografic, reuneste notatii, articole, mesaje pe care Sorin Stoica le-a trimis prin posta electronica unor prieteni, in ultimele luni ale vietii sale (mai-decembrie 2005). Exista deci mai multi destinatari, ca si cum scriitorul ar fi vrut sa nu ramana cu totul singur inainte de sfarsit. In alte creatii de gen, descoperim cu usurinta un salt al autorului pe deasupra cercului - si epocii - contemporanilor nerecunoscatori, pentru a face jonctiunea cu cititorii din viitor. Aici, acest tip de proiectie a unui public virtual nu are motive sa apara.
Avizat asupra diferitelor retorici justificatoare si strategii narative, Sorin Stoica a mizat, in proza lui, pe o recuperare a firescului. El efectueaza, practic, cu fiecare carte o intoarcere la realism, cu captarea unor voci de personaje si a unor istorii pe care acestea le traverseaza. Daca realitatea inconjuratoare pare usor de vazut si de batut cu pasul, translarea ei in fictiune presupune un adevarat arsenal de tehnici compozitionale. Toate sunt deprinse de tanarul scriitor pe bancile unei anumite scoli de proza: cea a generatiei '80, minus ramura textualista.
Jurnalul ofera cateva fragmente revelatoare asupra modului in care un prozator deja format isi concepea (la propriu si la figurat) literatura. Sa vedem: "Am stat iar in spital si nu prea am avut ce citi. Si ma uitam in ziare la niste sondaje despre tinerii care nu mai citesc in ziua de azi... Grav nu mi se pare ca nu mai citesc. Asta e doar o consecinta fireasca. Grav e altceva. Nu vreau sa fiu patetic, dar n-am incotro. Ca sa-ti placa sa citesti, trebuie sa-ti placa putin si sa traiesti sau sa fi avut ceva dileme existentiale, sa ti se fi intamplat ceva care sa te puna pe ganduri" (p. 96); "Nu trebuie sa scrii pentru rasplata asta, baia asta de multime de care n-ai parte atunci cand stai in bezna unei camere si te gandesti cum va vorbi un personaj, incerci sa-l auzi. Sa simti cum miroase, daca are pantalonii intregi au ba, e sasait, repezit, olog. Si uneori simt nevoia sa explic ceea ce am scris, pentru ca vad interpretari aiurea, cum ca as fi ironist, un d-ala care rade ca prostul tot timpul si scrie ca sa se amuze. Si cred ca nu e deloc asa. Nu vreau sa sune a lamentatie, ci a constatare." (pp. 157-158).
Pentru a-i consola pe criticii penalizati aici, sa spun ca totusi Sorin Stoica e si un ironist: unul subtire, amuzandu-se cu expresivitatile unor eroi, de el insusi create. O scena absolut savuroasa descoperim in jurnalul de fata, si tocmai in paginile despre spitalul Fundeni. In acest deloc placut asezamant apare un desant de olteni (curiosi, mobili, intreprinzatori, suspiciosi la maximum) ce ocupa spatiul salonului, instalandu-se ca la ei acasa. Ii urmarim prin ochii la fel de vii ai tanarului coleg de suferinte, obligat sa stea intr-o rana, in propriul pat, pentru ca multele sezuturi oltenesti sa aiba unde poposi, in timp ce gurile infuleca praz si alte delicatese. In plin haos spitalicesc si in aceasta atmosfera halucinanta, absurda, de rasu'-plansu', Sorin Stoica isi pastreaza reflexele conditionate de prozator. Dincolo de postura lui omeneasca, jalnica, de boala care il musca pe dinauntru, meseria de povestitor nu se pierde.
Intreg jurnalul imi pare totodata amuzant si serios; la extreme, comic si tragic. Autorul nu poate decat surade, fiindca rasul e nociv pentru plamani. Insa cand isi aminteste o intalnire de la clubul Prometheus, unde l-a ascultat pe Andrei Plesu, riscul revine. Umorul debordant al vorbitorului se placa pe o realitate deloc vesela: situatia de la Muzeul Taranului Roman, atat de confuza la data respectiva. Pentru Sorin Stoica era importanta acea intalnire, de al carei rezultat depindea si locul lui de munca; dar, vorba ceea, anecdota primeaza. Este suficient, acum, sa-si reaminteasca episodul pentru a rade iarasi in hohote, cu noi dureri colaterale.
Descrierea vietii lui din "exil", la Banesti, la tara, are acelasi coeficient de umor sclipitor obtinut dintr-un contrariu existential cenusiu. Nu-mi dau seama daca formatia jurnalistica sau cea antropologica, sau ambele jaloneaza aceasta desprindere a unor intamplari semnificative din terenul plat al banalului; cert este ca aproape de fiecare data lui Sorin Stoica ii reuseste conversia. Curios la culme, ca babele rurale pe care le portretizeaza memorabil, autorul asculta stirile, cantareste intamplarile si vede oamenii. Nu-i plac Nicolae Breban si Mircea Cartarescu, tocmai din cauza senzatiei de inuman pe care cei doi scriitori i-o creeaza. Observatiile lui, amestecand comicul cu tragicul, separa lucrurile cu miez de cele fara. Aceasta operatiune este reluata, repetata la nesfarsit, pana cand lumea din jur, trecuta in paginile manuscrisului, isi pierde coaja de aleatoriu si isi castiga micile si marile ei sensuri. O ultima mostra: "Doua chestii mi-au atras atentia in ultimul timp. Foarte interesant si trist mi se pare ca pe toti ostaticii din Irak ii rapesc de obicei indivizi fiorosi de genul Spaima Nisipului, Vulpea Desertului, numai pe ai nostri i-a rapit unul - Mitocanu. Punctul be. Ma uit la copiii de clasa a opta, care dau acum capacitatea, au ceva nedefinit, neformulat, parca sunt inca asexuati, vorbesc o tentativa de limba doar, ceva indescriptibil, pot evolua in orice, din brontozaur in om. Sfaramiciosi si parca transparenti" (p. 42).
O limba comuna se intituleaza cel din urma roman al acestui scriitor atat de profund si original, mort la numai douazeci si sapte de ani, si care asteapta inca sa fie citit. Nu din falsa compasiune, nu din obligatie. Doar asa: cu atentie.
*) Sorin Stoica, Jurnal, Editura Polirom, Iasi, 2006, 200 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
