Mihail Gălăţanu (n. 11 sept. 1963, Galaţi). Absolvent al Facultăţii de Fizică-Mecanică, 1988, specializarea Bazele Cercetării Experimentale (B.C.E.). A lucrat în cercetare, în Politehnica Bucureşti. Debut: decembrie 1983. Absolvent al unei şcolii postuniversitare la Paris, cu specializare (şi certificat) în Relaţii Internaţionale, 1994-1995. Ulterior, şcoala cu pricina a pregătit purtătorii de cuvânt ai ţărilor respective pentru Uniunea Europeană. De două ori bursier al Guvernului Francez (1994) şi al Comunităţii Europene (1995). A lucrat pentru revista bilingvă EUROPE/EUROP, a Uniunii Europene. Redactor şef la Flacăra, Playboy, Flagrant etc. Adjunct al lui Cornel Nistorescu la Expres şi, mai târziu, Evenimentul zilei, de unde pleacă în martie 2004. Director al revistei Flacăra. Membru în Consiliul Director, Colegiul Editorial al trustului de presă S.C. Publicaţiile Flacăra S.A. Membru în Clubul Român de Presă, Clubul Român de Vin, în Pen Club şi în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România (U.S.R.), filiala Ascoiaţia scriitorilor din Bucureşti (A.S.B.). Din mai 2012, editează, pe firma sa, Rabbit Media, un grup de reviste pe zona de Drink & Food:Vinuri de top, Top drink & food etc. Cărţi publicate: Poezie - Ştiri despre mine, 1987. Scrîşnind în pumni, cu graţie, 1993. Bunicul Kennedy, 1996. Evanghelia lui Barabas, 1996. Mireasa tuturor, 1997. Poetus Captivus, 1998. Memorialul plăcerii, 2000. O noapte cu Patria şi Româna cu prostii, 2001. Diapazonul plictisit, 2002. Mormîntul meu se sapă singur, 2003. Apocalipsa printr-o gură de om, 2004. Şi prezenţa în antologia 90: Manualul de literatură, tot 2004. Burta înstelată, 2005. Inima de diamant, 2006, Poeme amniotice (Ed. Limes)- 2008, Mortul îndrăgostit (Vinea, 2009). Proză - Meşterii de clopote, roman, 1999, răsplătit cu Premiul Naţional pentru proză "Liviu Rebreanu". Strada Plantelor, nuvele, 2001. Mireasa fără corp, roman, 2006. Strada Plantelor şi alte povestiri, 2007, Stradivarius, 2008 şi French Cancan, 2009
-Domnule Mihail Gălăţanu, aţi publicat proză şi eseuri, dar sunteţi cunoscut îndeosebi pentru poezie, cel mai recent volum a apărut în luna iunie a acestui an. Îmi amintesc un text memorabil despre dvs al lui Alex Ştefănescu care spunea că aveţi "destinul unui poet condamnat". Greşeşte criticul?
- Nu greşeşte. Fiecare e condamnat pentru ceva. Eu am fost condamnat, uneori, pentru violenţa expresiei. Dar şi pentru unele greşeli ale mele. Omul, de multe ori, greşeşte şi pentru poet. Nu plătesc decât pentru propriile mele greşeli, asta e tot.
-În "Douăsprezece poeme înaintea naşterii", lansat în luna iunie, încercaţi, după cum spuneţi, să concentraţi întreaga creaţie poetică în doar 12 poeme. Este posibil? Care ar fi raportul cu Nichita Stănescu la care faceţi trimitere?
- Chiar de nu ar fi posibil, ce contează este încercarea. Nichita Stănescu este un spirit tutelar. Greu să nu te revendici din marii poeţi! El, Mazilescu, Cristian Popescu (mai mare cu cinci ani decât mine) sunt marii poeţi ai ultimului sfert de secol. Lor li se pot adăuga, firesc, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan, Nichita Danilov, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Marian Drăghici şi, fireşte, lista poate continua. Sunt şi poeţi doămiişti în care cred.
Lucrarea întreagă, pe care am scris-o în zece ani (şi mai bine) este TRILOGIA NAŞTERII, pe care vreau să o scot separat, într-un an sau doi, însoţită de treizeci de poeme inedite.
-Acest nou volum este ultimul al unei "trilogii a naşterii" care curpinde "Burta înstelată" din 2004 şi "Poeme amniotice" din 2007. Cât de importantă este această trilogie în creaţia dvs?
- Este printre cele mai importante, dacă nu chiar cel mai important lucru pe care l-am scris până acum. Începe să se vadă un edificiu. Dacă nu cumva chiar EDIFICIUL... Aştept, acum, nerăbdător, părerile criticilor. Este cel mai pregnant lucru care va rămâne după mine, cel puţin până acum.
-Aţi dus în ultimele două decenii o intensă activitate de ziarist, încă o mai faceţi. Influenţează aceasta creaţia dvs poetică?
- Da. Îţi dictează un ritm mai alert al trăirii. Gazetăria a fost şi este pentru mine o miză uriaşă. Asumată. Periclitată, uneori, de efemerul întreprinderii. Dar gazetăria e o vocaţie. Trebuie doar să te străduieşti să o faci cât mai bine, în fiecare zi un pic mai bine. Gazetarul Stelian Ţurlea cred că ştie mai bine ca mine.
-Aţi publicat la un moment dat volume de versuri licenţioase şi ireverenţioase la adresa unor idei sacralizate. Credeţi că v-au prejudiciat imaginea de bun poet?
- Nu sunt licenţioase, cel puţin din punctul meu de vedere. Sunt îndrăzneţe. Hotarul între permis şi nepermis trebuie mutat mai departe, cu orice preţ. Mai bine autentic şi "pornograf" (cum am fost acuzat, deşi nu mă socot!), decât tern, cuminte - şi nimic. Şi nimic mai mult. Am vrut să spun că este o virtute curajul în artă.
Eu mi-am păstrat, deşi am dus o viaţă foarte colorată (corespondent la Bagdad, pe urmă în 2004, mai, chiar sub focul "combat"-ului, am fost în Afganistan, am fost şi într-o delegaţie în Vietnam, am fost, în timpul epidemiei de holeră la Sulina în 1990 etc.) nebunia pentru operă, nu pentru viaţă.
-E important pentru un poet să fie la un anume moment din viaţa sa creatoare teribilist?
- Nu, nu neapărat teribilist. Dar să împingă mai departe fruntariile înţelegerii şi accepţiei pe care o dăm artei , asta da, cred că e obligatoriu.
Dar e fundamental să fie curajos. Să înfrunte cenzurile de orice fel. Nu ştiu de ce, dar aici mă duc mai mereu cu gîndul la Salvator Dali. Dar şi la Rimbaud, cel drag mie definitiv.
-S-a mai spus despre dvs că nu scrieţi într-un singur stil, ci în mai multe, si poetic, şi prozaic, şi argotic, şi gazetăresc. Care dintre ele vă caracterizează? Cumva toate la un loc?
- Vremurile noastre post-moderne chiar asta postulează. Desigur că toate.
Tot mozaicul de stil formează un stil. Nu am făcut, însă, pe cât aş fi vrut, în literatură. Eu am sentimentul acut că de abia acum încep. Sper să îmi dea Domnul atâta viaţă încât să mântuiesc. Am sentimentul unei înfricoşătoare responsabilităţi, pe care mi-au pus-o în spate cei care au crezut în mine. Mai ales Alex. Ştefănescu, prin superlativele sale. Voi muri încercând să dovedesc că nu s-a înşelat - şi voi scrie până la ultima picătură de sânge din mine. Eu nu sunt altceva decât, cum spuneam, un războinic. Un "ksatriya". Unul care moare, dar nu se predă. Care se bate, cumplit, până la capăt. Şi nu numai Alex. şi-a pus o speranţă (în mine) care trebuie justificată, ci şi Grigurcu, Nicolae Manolescu, Constanţa Buzea, Gabriel Rusu, Corneliu Antoniu (care mi-e foarte drag), Mădălina Ghiu, Bianca Burţă-Cernat: pentru fiecare cuvânt bun, frumos, care s-a pus chezaş pentru mine, pentru fiecare fărâmă de bine pe care am întâlnit-o de la cineva. Oricât de mult s-ar schimba, datorită vârstei, şi Alex., dar şi Manolescu rămân oameni de o mare nobleţe. Sigur, vârsta mă schimonoseşte şi pe mine: sunt, poate, tot mai ursuz, deşi nu astfel este firea mea. Marele meu regret este de a nu mă fi întâlnit cu Gabriel Liiceanu - şi poate nici cu Andrei Pleşu. Cu discipolii lui Noica, pentru că nu l-am întâlnit nici pe Noica însuşi, nu am avut şansa biologică. Am avut, însă, şansa uriaşă, de a-i cunoaşte pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, să fiu "adoptat", primit în casa lor aidoma unui fiu, fără rezerve. La un moment dat, înainte de a pleca din Paris, în acea primăvară-vară din 1995, Monica mi-a zis:"Ar trebui să fii vector de opinie. Şi să publici. Cărţi. Vezi, lui Virgil i-a plăcut cartea ta, cea de-a doua, deşi e cam parcimonioasă. Vrei să vorbim cu Gabriel?" Noroc că am martori, altfel, pesemne, n-aş putea fi crezut. M-am bâlbâit, am roşit - şi am răspuns ca un idiot, cu sfială: Îhâm, nuuu... nu ştiu...." Este cel mai mare regret din viaţa mea. Am făcut, atunci, cea mai mare neghobie (de om tînăr şi nepriceput) din viaţa mea. Monica a mai întrebat o dată: "Vrei să facem ce am făcut pentru Horia?" Aveam gura uscată, cleioasă, ca atinsă de o paralizie timpurie a emoţiei. Aşa am pierdut şansa vieţii mele, pesemne cea mai mare şansă pe care puteam să o am. Şi apoi iarăşi făcând imensa prostie de a mă întoarce, în iunie 1995, din Paris, în ciuda sfatului soţiei mele, care s-a agăţat de hainele mele - şi a plâns. Deşi puteam rămâne în Franţa. Ea a avut dreptate. Eu am fost un idiot. Dar nu mai puteam suporta dorul. Mi-era dor şi de fiecare piatră de acasă, sub care mişună cele mai anodine râme din lume. Aş întoarce, acum, timpul, dacă aş putea. Dar au trecut de atunci aproape optsprezece ani. Şi timpul, niciodată, nu se întoarce. Am cochetat, întotdeauna, cu gândul că mă voi întoarce, cândva, să locuiesc în Paris, poate definitiv. E un mit cu care mă turmentez. Mă alin. Parisul este, pentru mine, o temă majoră a vieţii mele. E Parisul meu personal, în care am fost bursier al guvernului francez, deşi nu am fost, niciodată, al guvernului român.
-Se spunea despre dvs, cu vreme în urmă, că sunteţi "Vezuviul nouzecismului românesc". Era exagerat? V-aţi considerat astfel vreodată? S-ar mai potrivi astăzi caracterizarea?
- Sunt aşa pentru că astfel este felul meu. Asta e firea mea - şi nicidecum o mască. Recunosc că sunt o fire aprigă, iar lucrul ăsta chiar nu îl poţi ascunde. Mi-am dorit ca, în urma mea, versul să explodeze. Să nu-i fie nimănui indiferent. Are dreptate cel care spune: fii atent ce doreşti, că aia ţi se va da. Am vrut să fiu adulat şi urât cu asupra de măsură. Şi asta, vai, s-a şi întâmplat. Acum, ce pot să fac? Să schimb mesajul. Vreau să fiu doar iubit - şi atât - dar de toată lumea. Vreau să duc în lume doar o torţă despre bine, frumos, adevăr, libertate - şi mesaj christic. Am renunţat să mai fiu un om aservit numai extremelor, un "terorist" al literaturii. M-am domolit. Sunt spăşit. Ispăşesc - şi sunt spăşit. Am greşit de multe ori, din prea multă dezinvoltură. Vârsta te înţelepţeşte iremediabil. N-am renunţat, însă, să dau lumii pe cât pot. Întotdeauna, mi-a spus maestrul meu/îndrumătorul meu pe cale, să te baţi numai cu cei mari: pune miza aberant de sus, altfel nu ai nici o şansă. Şi îi mulţumesc pentru asta - mai ales că, din fericire, este în viaţă/şi este, în fiecare clipă, alături de mine (Dimitrie Lupu e numele lui) de peste 33 de ani. El e copacul de care m-am ţinut, cînd mi-a fost rău, foarte rău - rău de tot, chiar dacă nimeni altcineva n-a ştiut... Şi venerez relaţia maestru-discipol, al cărei fruct, fără îndoială, şi eu sunt pe lume, pe lumea asta fioroasă, de sub ceresc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
