Poetul profeseaza un cult al propriului sau eu, astfel incat se elogiaza permanent, dar nu cu delicatete, ci in termeni violenti.
In 1991, George Astalos (stabilit in Franta din 1971) a publicat in Romania (la Editura Militara) un volum de versuri scrise intre 1958-1968, care la vremea respectiva nu putusera trece de cenzura comunista. Volumul, intitulat Poeme retorice si prefatat de un critic informat si subtil, Petre Raileanu (stabilit si el in Franta), ne ofera spectacolul neobisnuit al unei batalii literare care ar fi putut fi dusa cu decenii in urma.
Nu trebuie sa facem un prea mare efort de imaginatie ca sa ne dam seama cum ar fi reactionat critica literara daca volumul Poeme retorice ar fi fost publicat atunci. Ca sa ne exprimam transant, ar fi iesit in mod sigur scandal. Ne aducem aminte ca pana si debutul lui Nichita Stanescu, cu toata finetea si lipsa de ostentatie a mijloacelor de expresie folosite, a provocat aprinse controverse, astfel incat a fost nevoie de interventia autoritara a catorva lideri de opinie ai momentului pentru a calma spiritele.
Spre deosebire de Nichita Stanescu, cu gratia sa aproape feminina, George Astalos are fata de cititor o atitudine ofensiva si adeseori de-a dreptul brutala. Lipsit de talentul si de farmecul autorului Necuvintelor, el isi exploateaza la maximum atributele virilitatii. Idealul sau consta nu in seducerea, ci in violarea constiintei cititorului. Poezia lui George Astalos este, apoi, si impura din punct de vedere estetic, in sensul ca lasa sa se intrevada dorinta autorului de a atrage atentia asupra lui. Poza martiala a poetului - un poet cu sabia originalatii mereu scoasa - este de la un moment dat chiar ridicola. Si totusi reuseste aproape in fiecare moment al ei sa-l intereseze pe cititor.
Un dinamism manifestat prin toate mijloacele posibile - inclusiv prin stridente - situeaza aceasta poezie la polul opus al "poeziei lenese".
Poetul are un cult al propriului sau eu, astfel incat se elogiaza permanent, dar nu cu delicatete, ci in termeni violenti, specifici unui narcisisto-masochist:
"sa dai la curve/ si la preoti cantec/ cu bucuria de-a sti sa faci daruri// ce pacatoasa e o gazda de hoti// sa te imparti/ din zaruri cate sase/ ce joc veritabil pentru unul ca mine// si ce ascutita limba canarului/.../ fiti buni/ si gauriti-mi carapacea/ cat inca stau cu fata la perete/ ca daca ma intorc pe negandite/ si imi albeste parul// va UCID." (Limba canarului).
Daca ar fi trait in Romania, in timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, François Villon ar fi scris probabil la fel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
