Pe scarile Universitatii, zeci de buchinisti ofera zeci de mii de carti spre vanzare. Sunt carti desperecheate, unele mai vechi, altele mai noi, unele valoroase, altele iesite de mult din uz, de autori celebri sau ilustri necunoscutI, unii - glorii ale unei clipe, altii - nume pentru orice timp. Fiecare carte de acolo a apartinut cuiva, are o istorie si o poveste a cumpararii, citirii, pastrarii si instrainarii sale dintr-un spatiu care s-a numit candva biblioteca personala.
Anticariate au fost si inainte de 89. Comert cu carti de circulatie mai restransa se facea si atunci. Era dificil, dar nu imposibil sa-ti procuri Logica si metafizica lui Nae Ionescu sau Reconstructia filosofica a lui Mircea Florian. Daca insistai un pic si inspirai incredere , puteai afla si A.C. Cuza (Nationalismul in arta) sau Octavian Goga (Mustul care fierbe), carti care nu ar fi putut circula vreodata la suprafata in regimul comunist. Sigur ca stiai ca ele provin din biblioteci personale, ca au apartinut altcuiva decat celui care ti le vindea, dar cum veneau incet, cu mare greutate, la intervale mari de timp, nu aveai asa de acut senzatia jefuirii unei biblioteci cum o ai acum, cand ti se ofera carti la metru de raft.
Dupa 90, comertul cu carte veche a izbucnit cu o forta sub care sesizezi o furie extraordinara. Intr-o frenezie de neinteles, multi vor sa scape parca de umbrele unui trecut aruncand la lumina ceea ce pastrasera in mare taina, ca pe o comoara, pana atunci, iar altii, cu aceeasI frenezie, le demitizeaza oferindu-le spre vanzare oricarui trecator de pe strada. Cauzele pot fi descifrate, sensurile raman insa destul de neclare. Rezonurile financiare sunt la lumina, alte ratiuni scapa intelegerii. Dupa ce nu mai e nimic de valorificat dintr-o mostenire, sunt descoperite cartile. Printr-o stranie lucrare a naturii, a doua, a treia generatie a unui impatimit al cartilor este total lipsita de apetenta intelectuala. Rafturile indesate ale unei biblioteci nu mai spun nimic altceva decat bani. Oare cat o fi valorand global, cu cat s-ar putea vinde la bucata? se intreaba ei. Pentru unii dintre mostenitori, cartile devin rapid singura sansa de supravietuire. Ele le dau de mancare. La propriu. Prin gradina Muzeului Literaturii Romane, apare din cand in cand un personaj bonom, care isi tot cere iertare ca te inoportuneaza, dar are niste carti de vanzare. Le scoate dintr-o amarata de traista si ti le intinde cu mainile tremurand: Les lois sociales, esquisse dune sociologie de G. Tarde (Paris, 1899), Lévolution et lorigine des especes de Th. Huxley (Paris, 1892), Psychologie expérimentale de Henri Pieron (Paris, 1927). Sunt excelent pastrate, sunt exceptional imprimate. Unele sunt adnotate cu acribie stiintifica. Se vede ca nu au zacut, ca au fost candva vii sub ochii unui om. Altele isi ascund mica poveste sub forma unei dedicatii: Dragului meu Vadi, pentru 1 ianuarie 1929. Omul se scuza, adesea e disperat: daca nu vinde nimic, maine nu are cu ce-si cumpara paine. Cartile le ia din (fosta) biblioteca a unchiului sau. De catva timp, traieste din vanzarea lor. Noroc ca sunt multe. Chiar daca usor nesigur, viitorul nu este chiar atat de negru.
In alte cazuri, noii destinatari ai cartilor sunt alesi. Ei trebuie sa aiba ceva din pasiunile sau din caracterul fostului proprietar. Afland ca invata japoneza, cineva l-a dus pe fiul meu la o batrana cu o biblioteca impresionanta. I-a asezat pe o masa rafturi intregi de carti in japoneza, de la sofisticate si absolut necesare dictionare (unul cu traducerea si in latina a cuvintelor, nu numai in egleza), pana la carti de shogi (jocul de sah japonez), dar si un curs al lui Atsushi Naono de invatare a limbii romane de catre japonezi sau un cod rutier in japoneza. Mai existau insa acolo cursuri si dictionare de chineza, de araba, de germana, multe insotite de casete audio nescoase din tipla magazinelor de unde fusesera cumparate. Toate acestea apartinusera fiului batranei. Cum le adunase, de ce le adunase, cum putuse sa le introduca in tara, cate calatorii facuse pentru a putea strange carti atat de rare pe la noi, de ce invatase cu atata pasiune limbile astea ciudate, pentru ca apoi sa le lase nefolosite in rafturile unei biblioteci, cu ce se ocupase si cu ce se ocupa fiul batranei doamne? In afara unui amanunt - ca fiu-sau nu mai e in tara -, nimic altceva nu spusese. Oferea carti, nicidecum povestea vietii fiului ei. Ia orice vrei si cat vrei, ce ramane arunc, i-a zis.
Cartile isi urmeaza fiecare destinul propriu. O biblioteca urmeaza destinul celui care a construit-o. Pastreaza, un timp, imaginea vie a omului, cu pasiunile, gusturile, frustrarile sale, pentru ca, dupa aceea, sa se instraineze, sa se adune in gogoasa din care isi va tese firele de matase, ca, prin extinctie, sa intrupeze altceva, posibila camasa ce va imbraca un print sau un cersetor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
