Imi place prozatorul Alecsandri. In romaneasca literara de tranzitie de la 1870, jungla, Alecsandri se preumbla boiereste si scoate la iveala mici capodopere, pana astazi de citit cu delicii. Las la o parte hazul cu care patrunde adanc firea intortocheata a romanului. Fara a-l spurca numaidecat cu blesteme. Nu iarta nimic, dar pedepseste cu eleganta si, cum ar spune Calinescu, cu gratie.
Un boier adevarat acest Alecsandri si, dincolo de meritele lui de om politic si diplomat, un intemeietor, el este intre contemporanii de marca cel mai european. Europenitate, in mai toate nuantele ei, traita cu discretie, umor si naturalete. Un ochi atent vede asta din prima clipa, la conacul de la Mircesti. Astept sa ploua. Este o antipatica noapte tropicala, la Bucuresti, vara trecuta.
Proza ce ma tine treaz se numeste Balta Alba. Tot in asteptarea ploii, cativa tineri din lumea buna stau la taclale, intr-o seara, la Iasi, "lungiti pe divanuri, dupa obiceiul oriental, si inarmati cu ciubuce mari, carele producea o atmosfera de fum vrednica de sala selamlicului a unui pasa. Afara cerul era invaluit de nori vineti, care se spargea deasupra Iasului, cu gand de a-l spala de glod si de pacate; dar in zadar isi varsa sudorile!... Euforia nu incuviintase proiectul lor!".
Un tanar zugrav frantuz, altfel spus un pictor, musafir curios de oameni si locuri necunoscute, povesteste cu incantare si nedumerire, fascinat de o lume care nu seamana cu nimic din ce vazuse sau isi inchipuise el pana atunci, descrie calatoria lui pe Dunare, de la Viena la Braila, si apoi la Balta Alba, o statiune climaterica sui generis, cu ape si namoluri tamaduitoare.
Pe vapor, el se tot mira, fiindca nu stia ca "se afla in Evropa o Moldavie si o Valahie", el fiind "incredintat ca de la granita nemteasca si pana la Marea Neagra se intindea numai Turcia Evropei". Capitanul o rupe pe frantuzeste si ii spune ca malul stang "era locuit de un neam de oameni cu totul strain de natia otomana". Dar strainul nu vede acolo decat "sesuri pustii ce se unesc cu ceriul". Se mai zaresc fiinte ratacite si bordeie acoperite de stuf. Pictorul il tot pomeneste de rau pe fostul sau profesor de geografie. Intelegem ca din ce se invata in Franta la scoala despre Europa, tinuturile de la Gurile Dunarii nu existau.
La Braila, ca si cum ar fi ajuns undeva in jungla africana sau in Patagonia, junele artist se hotaraste sa exploreze cat de cat imprejurimile. E curios, dar prudent.
"Imi incarcai deci pistoalele si sarii din corabie pe pamant, cu gand de a rasturna gios pe cel dintai valah ce s-ar inainta spre mine... Niciunul din oamenii adunati la mal nu ma baga in seama si, in loc de dusmani, ma trezii fata-n fata cu consulul frantuz din Braila, carele cunoscandu-ma de compatriot, ma pofti la dansul acasa."
Consulul ii vorbeste despre "balta facatoare de minuni", dar contaminat parca de puterile miraculoase ale locurilor, se pierde mai degraba in amanunte, in ce se spune, tinand prea putin sau de loc seama de ce exista de fapt. Ii inlesneste proaspatului turist curios o plimbare la Balta Alba. Care se dovedeste a fi, cel putin pe durata drumului, o aventura grotesca si nu lipsita de primejdii. Ii gaseste repede si un mijloc de locomotie. Iata descrierea facuta de tanarul pictor: "In loc de malpost sau de diligenta, o cutioara plina cu fan, pe patru roti de lemn cu schitile stricate. Patru cai mici, numai oasele si pelea, pe care erau sapate urme adanci de bici, si un om salbatic, barbos, strenteros si inarmat cu un harapnic lung de un stanjin!..."
Consulul il linisteste insa, amuzat si nu fara cinismul oricarui oficial obligat sa-si faca serviciul in conditii aspre de exil, in tinuturile de la marginea lumii, mai ales atunci cand are de a face cu cine stie ce compatriot rasfatat. Imagine de epoca, dar functionand si astazi, probabil, in anume imprejurari.
Inca de la pornire, calatorul cade din caruta, in timp ce caii se smucesc in haturi. Neamto dracoli, spun localnicii in urma carului, pe ulita, iar consulul rade, bineinteles cu o placere deloc binevoitoare. Caruta infernala porneste pe sleaul desfundat, in nori de praf si din hartoapa in hartoapa. "... Ochii imi iesea din cap, creierii mi se clatina ca o apa intr-o garafa, soldurile ma durea, dintii imi clantanea, urechile imi tiuia; si de cate ori ma vaitam la vreun hop mai adanc, de cate ori strigam: ai, ai, postasul imi raspundea: hai, hai, domnule!, si batea caii din nou, si chiuia si mai salbatec, si caruta fugea inca mai iute si eu ameteam inca mai tare."
Caruta se desface repede in bucati, un cal isi scranteste un picior, calatorul este iarasi asvarlit "in mijlocul drumului". Dar, cu stiinta primitiva a locurilor, si care functioneaza pana in zilele noastre, o incercam pe piele proprie, vizitiul improvizeaza aiuristic si caruta se urneste din nou: "Cautam la dansul intrebandu-l prin semne ce avea de gand sa faca? dar el, bodoganind din gura ca un urs suparat si apasandu-si caciula pe ochi cu manie, se descinse de brau, lega cu el schitele rotii cele stricate si o aseza la locul ei; pe urma scotand saua din spinarea calului celui cazut, o puse pe laturas si, mai adaugand vro cateva noduri la franghiile ce slujea de hamuri, incaleca si-mi facu samn sa ma sui in caruta." Calul ranit este lasat in drum, si frantuzul isi aminteste cum il binecuvanta vizitiul: manca-te-ar lup!
In sfarsit, "pe la vreo zece ceasuri din noapte", ei ajung "pe malurile unei balti late, care steclea ca o tabla de argint la razele lunii".
Nu era "nici Marienbad, sau Ems, sau Baden", cum isi inchipuise calatorul ca ar putea fi. Era doar Balta Alba. Mai era insa nevoie de inca o fuga buna de cal si am sosit intr-un sat alcatuit din bordeie coperite cu stuh si coronate de cuiburi de cocostarci. Forma bizara a acelor locuinti, printre care se inalta o multime de cumpene de fantani, ca niste gaturi de cucoare uriese; urletul cainilor ce alerga pe sub garduri; ciocanitul barzelor care-si da capul pe spate la razele lunii si, intr-un cuvant, amestecul acel de umbra si lumina, care da lucrurilor o privire fantastica, ma facura sa ma cred in alta lume. Cand ma trezii insa din ace uimire placuta, ma vazui singur in mijlocul unei piete neregulate si plina de schini. Postasul imi descarcase bagajul langa mine si se facuse nevazut cu caruta cu tot.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
