Tortura ca reportaj
Dacă scrisul Lenei Constante cultivă desfăşurarea înceată, succesiunile faptice într-o lentoare aproape onirică, tasarea persuasivă cu sistem a reacţiilor şi reflecţiilor, în schimb stilul Adrianei Georgescu este, dimpotrivă, unul însufleţit, casant, rapid şi direct la modul proces verbal, ori mai degrabă sportiv. („Voiam să mă fac avocată”, „voiam să fac sport”, „voiam să fiu ziaristă”, se rezumă ea în primul paragraf al cărţii). Fără falduri digresive, paranteze explicative, volute stilistice şi amplitudine confesivă. De fapt, ceea ce diferă nu e doar temperamentul şi stilul, ci în primul rând vârsta la care autoarele îşi scriu evocările (Lena la 80 de ani, Adriana la 30) şi contextele apariţiei : în 1950, La început a fost sfârşitul se adresa în regim de urgenţă unui Occident încă anesteziat (şi serios ameninţat) de farmecele stalinismului, în timp ce Evadările Lenei Constante sunt operă de post-comunism, după 1990, când ţinta nu mai era mărturia explozivă asupra unui material faptic, punctual acuzatoric, rezumat la câţiva ani, ci etalarea reflexivă, psiho-literaturizată, a unui deceniu şi mai bine de periplu penitenciar.
Totul e narat iute şi precis, ca într-un jurnal de front. Integrată politic, fie şi la modul sportiv-adolescentin, de învolburată „cercetăşie”, într-o echipă cu ierarhie, totuşi, ferm structurată şi cu acţiuni profesionist coordonate, Adriana Georgescu îşi va deplia mărturia în plină bătălie mediatică la Paris. Circumstanţele le rezumă în prefaţă Monica Lovinescu : „Adriana nu se ocupa doar cu scrisul cărţii, terminată într-un timp record graţie ritmului şi stilului de lucru. Activa mereu. Ca membră a partidului liberal. Ca secretară a lui Rădescu. Lămurea oameni politici, gazetari, mergea la reuniuni, povestea, povestea”. Cu alura-i de scenariu cinematografic, La început a fost sfârşitul riscă mult să piardă prin absenţa introspecţiei, a pasajelor reflexive. „Ridică mâna. O palmă. Două. Trei. Nu mai pot număra. În sfârşit, s-a oprit” - este un exemplu tipic pentru ceea ce înseamnă forţa ecranului, a imaginii, şi slăbiciunea, sicitatea naraţiunii. Dar asta numai la început, fiindcă pe măsură ce înaintezi şi te laşi în voia stilului, secvenţele capătă rol de secure, precum în prima acţiune a „Omului-şobolan”, Alexandru Nicolski : „Cei doi mă înşfacă. Mă zbat. Ei râd. Odaia se învârte în jurul meu. Capul îmi rămâne prins în rochia pe care au tras-o de pe mine. Furoul alunecă. Nu mă port abţine, închid ochii şi lovesc cu pumnul şi cu picioarele în dreapta şi stânga. Cineva mă apucă şi mă dă cu capul de pereţi. Aud zgomotul. Încă o palmă. Mi-au dat drumul. Deschid ochii, mă întorc, regăsesc peretele, mă lipesc de el. Ei râd din nou şi îmi aruncă o salopetă. Mă aplec s-o iau. Capul mi-e atras de podea ca de un magnet. Nu reuşesc să apuc salopeta... Aşa, târfă reacţionară, o să te îmbrăcăm ca pe o păpuşică...”
Astfel se vor înşira ameţitor, cu un laconism adeseori stupefiant, scene care, de obicei, în scrierile penitenciare ajung şi la dimensiuni de capitol. „Prima lovitură mă atinge la coapsă. A doua, în plin. Totul şuieră, se învârte. Mă zvârcolesc. Toţi ţipă. Şi eu ? Muşc, muşc batista din gură. Galbenul se roteşte, se apropie. Nu mai ştiu nimic”. „Trebuie să fi trecut mai multe zile. Nu ştiu câte. Un singur gând : după injecţie, am semnat ceva sau nu ? Am visat sau nu ?”. „Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. Sunt pe jos. Cineva urlă : E nebună de legat”. „Soldaţii au oprit maşina şi au cumpărat fructe şi ţigări. Se urcă iar lângă mine şi îmi întind pachetul : Pentru dumneavoastră. Mă simt deodată liberă, şi le strâng mâinile”. „A doua zi sunt transportată pe targă în sala de operaţie. Sala are perdele negre. Aş vrea să fiu lăsată să mor. Mi se leagă mâinile şi picioarele. Sunt operată fără anestezie. Probabil că mă zbat, fiindcă două femei vin să mă ţină strâns. De ce nu mă lasă să mor ?”. „Dentistul închisorii mi-a scos ieri cei doisprezece dinţi care se clătinau. Fără anestezie”.
Nu o dată, la lectură, astfel de fulgerătoare însângerări ale naraţiunii riscă să minimalizeze, ori chiar să efaseze elementele istorico-politice imediate, prezenţa în scenă a unor Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Toma, Petru Groza, Miron Constantinescu, Teohari Georgescu, Gh.Gh.Dej sau René de Weck, apariţiile lui Mihail Fărcăşanu, ale generalului Rădescu, Istrate Micescu ş.a. Dar cine poate spune care este de fapt axul, sau unde este accentul, aici ? În torturarea unei tinere femei nevinovate, sau în schingiuirea unei ţări a cărei culpă esenţială rezidă în propria-i situare geografică ? În mărturia istorică, reportajul penitenciar, sau pledoaria indirectă pentru sensibilizarea unui Occident sinucigaş de dispus să cauţioneze utopia comunistă ?
Oricum, fie şi aporetic, paragraful final spune totul : „Drumurile care duc la trecerile clandestine de frontieră sunt făcute dintr-un nămol şi un pământ special pe care numai iniţiaţii le pot cunoaşte şi înţelege. Da, restul nu mai are istorie. Am ajuns la Viena la sfârşitul lui august 1948”.
Cât despre interviul Oanei Orlea cu Mariana Marin, la ora aceea autoarea (care trecuse prin experienţa nefastă la vârsta de 16 ani) avea 64 de ani, dar un spirit mai acid, o rostire mai şfichiuitoare şi o retorică virilă, de-o ludică impetuozitate, care cultivă bravada ca deghizare a suferinţei. „Nu prea aveam răgaz de analize, erau mai mult reacţii reflexe. Fiind turbulentă, luam turbulenţa venită din afară ca o consecinţă firească (...) Nu eu mi-am ales stilul val-vârtej cu care am trecut prin puşcărie. S-a nimerit să mi se potrivească. Mi-ar fi fost mai greu să rămân trei ani pe loc. Unde pui că aş fi avut mai puţine de povestit. Cum să povesteşti oroarea repetitivă”. (Iată o întrebare la care Evadarea tăcută a Lenei Constante a răspuns din plin, dacă nu strivitor).
Oana Orlea („zăpăcită şi smucită, asta eram la vremea aceea”) excelează în ceea ce Noica ar fi numit „valorizarea negativului” : „Pe lângă palme, cătuşe şi întrebări repetate la infinit, anchetele erau argumentate de înjurături. Am avut parte de o foarte bună şcoală şi de atunci îmi petrec viaţa înjurând ! Era prima oară în viaţa mea că auzeam înjurături atât de complicate”. „Groaznice erau latrinele la Ghencea ! Tineta nu folosea decât de seara, când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem, câte două, cu un par trecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de o parte şi de alta a hârdăului plin ochi ! Bătea crivăţul şi ne împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe politice plăteau prostituatele ca să ducă hârdăul în locul lor (...) Cu Marina şi cu prostituatele cântam în cor marşul căcănarilor. Ne plăcea mai ales versul care proclamă democraţia maţului, acelaşi şi cu aceleaşi funcţii la o prinţesă dalbă, sau la o curvă de tractir. O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau şapte găuri în formă de triunghi (pentru 250 – 300 de femei), astea erau latrinele. Uşile se bălăngăneau, oricum nu se închideau niciodată. Coşmarul nostru era să nu se rupă scândurile şi să cădem în hazna”.
Admirabilă manieră de traversat prăpastia pe brânele umorului negru, ţinându-te de lanţuri, adică tocmai de ceea ce fusese menit să te distrugă. Asta se întâlneşte la tot pasul în relatările Oanei Orlea, de la rictusul amar stârnit de ţăranca disperată-n celulă că i s-au luat àcele de păr şi ea nu poate defila despletită prin faţa lumii, până la duplicitatea maicii Ionela de la Văcăreşti, sau jocul de şah cu piese făcute din pâine şi săpun, împreună cu Cora, 23 de ani, fosta gardiancă de la Târgşor (acum condamnată pentru că transmitea mesajele deţinutelor), plus tot capitolul cu prostituatele de la Ghencea, ori descrierea izmenelor soldăţeşti ce li se aduceau periodic la spălat deţinutelor („ce naiba aveau de şi le umpleau în asemenea hal de rahat?”).
Trecând prin pasaje precum acestea : „mai erau şi femeile sovietice. Descopereau la noi sutienele şi combinezoanele şi le purtau peste uniformă ! Era un spectacol extraordinar, de care însă nu îndrăznea nimeni să râdă”; „Mai exista un sistem de recuperare a tineretului : elogiul nesfârşit al sportului. Folosit şi de Hitler. Condiţiile de promiscuitate în care se practica sportul determinau o intensă sexualitate. Şi chiar o destrăbălare – să avem curajul cuvintelor” ; „Ne asasinau cu Zoia Kosmodemianskaia. Voiam să fiu ca Zoia, dar împotriva comunismului !” ; „Amintirea însorită de la Pipera” şi bucuria lucrului în câmp : „după Jilava şi Ghencea, eu îmi amintesc de Pipera ca de o competiţie, o bătălie fizică, vedeam soarele, cerul, vedeam oameni liberi, civili...”
Ce încheiere să găseşti ? Poate aberaţia gardienilor care-o înjurau pe Oana Orlea după încercarea de sinucidere, plus acea replică de-un absurd indicibil, deopotrivă revoltător şi aiuritor: „De ce ai făcut tu, mă, chestia asta ? Fată tânără, se poate ?”, de parcă ghiduşia ei ar fi călcat înadins într-o băltoacă.
Restul „nu mai are istorie”, vorba Adrianei Georgescu.
Din volumul Castelul, biblioteca, puşcăria . Trei vămi ale feminităţii exemplare, de Dan C. Mihăilescu, în curs de apariţie la Editura Humanitas. Lansarea volumului va avea loc la 23 noiembrie, la Târgul de Carte Gaudeamus
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
