Cel mai mare bestseller al anului 2012!"Desigur, povestea lui Bin Laden este subiectul general al cărţii, însă paşii conturării poveştii autorului sunt la fel de captivanţi. Noile informaţii ale lui Owen privitoare la atacul de la Abbottabad adaugă un element faţă de ceea ce s-a relatat anterior. Nu există o ilustrare mai bună a faptului că luptătorii SEAL sunt neiertători şi pragmatici. Gândesc rapid. Se adaptează la orice situaţie cu care se confruntă. Fac ceea ce trebuie să facă." (Janet Maslin, New York Times)
"Fără nicio îndoială, cartea este un important document istoric. Să ne gândim doar ce-ar fi însemnat să avem o relatare a ultimelor minute ale lui Hitler în buncărul său. O zi grea este dură şi convingătoare prin relatarea antrenamentelor, execuţiei şi evenimentelor imediat ulterioare misiunii Bin Laden, executată de Team Six din forţele speciale SEAL ale Marinei americane."(Los Angeles Times)
"Scrisă într-o proză limpede, cizelată, O zi grea este în multe pagini ale sale un roman care te acaparează total, autorul povestind la nivel de detaliu extrem de viu. Cartea te transpune în mijlocul acţiunii în acel moment extraordinar de tensionat." (Entertainment Weekly)
"Mark Owen ne-a pus în mâini o relatare curajoasă a unuia din cele mai importante evenimente din istoria militară a Statelor Unite." (People Magazine)
Mark Owen, un fost membru al trupelor de Forţe Speciale ale Marinei Statelor Unite, cunoscute sub denumirea SEAL Team Six, a fost unul dintre primii care au trecut pragul camerei de la etajul trei al ascunzătorii teroristului, unde a fost martorul morţii lui Bin Laden. Numele lui Mark Owen şi numele celorlalţi luptători SEAL menţionaţi în carte au fost schimbate pentru securitatea lor.
Kevin Maurer a relatat operaţii ale forţelor speciale timp de nouă ani. A fost ataşat la Forţele Speciale, în Afganistan, de şase ori, a petrecut o lună în anul 2006 cu unităţi de operaţii speciale în estul Africii şi a fost ataşat la forţele Statelor Unite din Irak şi Haiti. Este autorul unui număr de patru cărţi, inclusiv câteva despre operaţii speciale.
Echipa Chalk One
Cu un minut înainte să ajungem la ţintă, şeful echipajului Black Hawk a deschis uşa.
Abia îl zăream - cu ochelarii de vedere în întuneric peste ochi - ţinând un deget în sus. M-am uitat în jur şi mi-am văzut colegii din SEAL transmiţând semnul mai departe prin elicopter.
Urletul motorului a inundat cabina şi era imposibil să auzi altceva în afara rotoarelor aparatului Black Hawk izbind aerul. Curentul de aer m-a împuns când m-am aplecat în afară, scrutând pământul de dedesubt, sperând să pot fura cu colţul ochiului o imagine a oraşului Abbottabad.
Cu o oră şi jumătate înainte, urcasem la bordul celor două elicoptere MH-60 Black Hawk cu care am decolat în noaptea fără lună. De la baza noastră din Jalalabad, Afganistan, până la frontiera cu Pakistanul era un zbor scurt, iar de-acolo, încă o oră până la ţinta pe care o studiasem săptămâni întregi pe imaginile de la satelit.
În cabină era un întuneric de smoală, cu excepţia luminilor bordului. Eram ţintuit cu spatele la uşa din stânga, lipsit de loc să mă întind. Scosesem scaunele din elicopter care să îi reducem greutatea, aşa că şedeam fie pe jos, fie pe nişte scaune mici, de tabără, cumpărate de la un magazin de material sportiv din apropiere, înainte să plecăm. Aşezat pe marginea podelei elicopterului, mi-am întins picioarele în afară, pe uşă, încercând să-mi pun sângele în mişcare. Îmi amorţiseră şi îmi pulsau. Înghesuiţi în cabină, în jurul meu şi în cel de-al doilea elicopter, erau douăzeci şi trei de colegi din Grupul pentru Situaţii de Război Speciale al Marinei sau DEVGRU. Colaborasem deja de zeci de ori cu aceşti oameni. Pe unii îi cunoşteam de zece ani sau mai bine. Aveam deplină încredere în fiecare dintre ei.
Cu cinci minute în urmă, toată cabina căpătase viaţă. Ne-am scos căştile şi ne-am verificat microfoanele, apoi am făcut o ultimă verificare a armelor. Aveam pe mine treizeci de kilograme de echipamente, fiecare gram ales meticulos pentru un scop anume, încărcătura mea fiind rafinată şi calibrată pe parcursul a peste douăzeci de ani de misiuni similare.
Echipa aceasta fusese aleasă om cu om, fiind asamblată din cei mai experimentaţi oameni din batalionul nostru. În cursul ultimelor patruzeci şi opt de ore, pe măsură ce ziua misiunii se apropia şi apoi era amânată şi iar se apropia, fiecare ne verificasem şi reverificasem echipamentul, aşa că eram cât se poate de pregătiţi pentru noaptea asta.
Era o misiune la care visasem de când mă uitam la atacurile de 11 septembrie 2001, la televizor, din cazarma din Okinawa. Tocmai mă întorsesem de la instrucţie şi intrasem în camera mea la ţanc să văd al doilea avion izbindu-se de World Trade Center. N-am putut să mă întorc când mingea de foc a izbucnit din partea opusă a clădirii şi fumul a început să iasă rostogolindu-se din turn. Ca milioane de americani de acasă, am rămas privind fără să-mi vină să cred, cu un sentiment de disperare în coşul stomacului. Am rămas încremenit în faţa ecranului tot restul zilei, mintea încercând să raţioneze ceea ce tocmai văzusem cu propriii mei ochi. Prăbuşirea unui avion putea să fie un accident. Relatările de la ştiri au confirmat ceea ce ştiusem din momentul în care al doilea avion intrase în bătaia camerelor de filmat. Un al doilea avion însemna un atac, fără îndoială. Era imposibil să se fi întâmplat accidental.
În data de 11 septembrie 2001, eram în prima misiune ca soldat SEAL şi când a fost menţionat numele lui Osama bin Laden, mi-am dat seama că unitatea mea o să primească ordin să plece în Afganistan a doua zi. În ultimul an şi jumătate, ne antrenasem pentru dislocare. Făcusem instrucţie în Thailanda, Filipine, Timorul de Est şi Australia în cursul ultimelor luni. Urmărind atacurile, tânjeam să plec din Okinawa şi să ajung în munţii din Afganistan, să vânez insurgenţi al Qaeda şi să le dau şi eu câte ceva din ce ne serviseră ei nouă.
Nu am primit acest ordin.
Eram frustrat. Mă pregătisem din greu, atâta timp, să ajung SEAL doar ca să stau să privesc războiul la televizor. Desigur, nu aveam de gând să-mi pun familia şi prietenii la curent cu frustrările mele.
Îmi scriau şi mă întrebau dacă o să mă duc în Afganistan. Pentru ei, eram soldat SEAL şi era logic să fiu dislocat imediat în Afganistan.
Îmi amintesc că i-am trimis un e-mail iubitei mele, încercând la momentul acela să uşurez o situaţie grea. Vorbeam despre sfârşitul acestei dislocări şi făceam planuri pentru perioada pe care urma s-o petrec acasă înaintea următoarei dislocări.
- Mai am cam o lună, i-am scris eu. O să vin acasă curând, dacă n-o să trebuiască să-l omor mai întâi pe Bin Laden. Era genul de glumă pe care îl auzeai des pe vremea aceea.
Acum, Black Hawk îndreptându-se către ţinta noastră, mă gândeam la ultimii zece ani. De la atacuri, toţi din branşa mea visaseră să fie implicaţi într-o misiune ca asta. Liderul al Qaeda personifica toate lucrurile împotriva cărora luptam. Îi inspirase pe oameni să intre cu avioanele în clădiri pline de oameni nevinovaţi. Genul acesta de fanatism e înfiorător şi când vedeam turnurile prăbuşindu-se şi relatările despre atacurile din Washington DC şi din Pennsylvania, ştiam că eram în război şi nu într-un război pe care să-l fi ales noi. Mulţi oameni curajoşi îşi sacrificaseră vieţile ani de zile să lupte în război, neştiind niciodată dacă o să avem vreo şansă să fim implicaţi într-o misiune ca aceea care era pe cale să înceapă.
La un deceniu de la acel eveniment şi după opt ani de vânare şi răpunere a liderilor al Qaeda, eram la câteva minute distanţă de momentul coborârii pe frângie în tabăra lui Bin Laden.
Apucându-mă de frânghia legată de fuzelajul aparatului Black Hawk, mi-am simţit sângele revenindu-mi în sfârşit în degetele de la picioare. Trăgătorul de lângă mine şi-a ocupat poziţia cu un picior atârnat în afară în gol şi celălalt în elicopter, astfel încât era mai mult loc în uşa şi-aşa îngustă. Ţeava armei sale căuta ţinte în tabără. Misiunea lui era să acopere latura sudică a taberei când echipa de asalt cobora pe frânghii în curte şi se împărţea după sarcinile specifice.
Cu numai o zi în urmă, nici unul dintre noi nu crezuse că Washingtonul o să aprobe misiunea. Dar după săptămâni întregi de aşteptare, eram acum la mai puţin de un minut distanţă de tabără. Informaţiile spuneau că ţinta noastră trebuia să se afle acolo; mă gândeam că o să fie, dar nimic nu m-ar fi surprins. Mai crezusem de vreo două ori că eram aproape.
În 2007 am irosit o săptămână ţinându-mă după zvonurile privindu-l pe Bin Laden. Primisem rapoarte ca se întorcea în Afganistan din Pakistan, pentru o bătălie finală. O sursă spusese că văzuse un bărbat în "veşminte albe curgătoare" în munţi. După săptămâni de pregătiri, era, la urma urmelor, o vânătoare la întâmplare. De această dată, aveam alt sentiment. Înainte să plecăm, analistul CIA care era principala forţă din spatele urmăririi ţintei până în Abbottabad a spus că era sută la sută sigură că era acolo. Speram să aibă dreptate, dar experienţa îmi spunea să am o judecată rezervată până la încheierea misiunii.
Acum nu mai conta. Eram la câteva secunde distanţă de casă şi oricine ar fi fost cel care locuia acolo, urma să aibă o noapte rea.
Mai executasem de nenumărate ori asalturi similare. În ultimii zece ani, fusesem dislocat în Irak, Afganistan şi în cornul Africii. Făcusem parte din misiunea de salvare a lui Richard Phillips, căpitanul vasului de transport containerizat Maersk Alabama, din mâinile unui număr de trei piraţi somalezi în anul 2009 şi eu mai acţionasem în Pakistan şi înainte. Din punct de vedere tactic, noaptea aceea nu era diferită de sute de alte operaţii; din punct de vedere istoric, speram să fie cât se poate de diferită.
Cum am apucat frânghia, am fost cuprins de calm. Toţi cei din cadrul misiunii mai auziseră de o mie de ori semnalul acela de un minut şi în momentul acela ea nu se mai deosebea cu nimic de oricare altă operaţie. Din uşa elicopterului, am început să zăresc reperele terestre pe care le recunoşteam din imaginile de satelit ale zonei, pe care le studiasem în cursul săptămânilor de pregătire. Nu eram prins de coarda de siguranţă a elicopterului şi colegul meu Walt ţinea o mână pe laţul din nailon de pe spatele echipamentului meu antiglonţ. Toţi se înghesuiau către uşă, în spatele meu, pregătiţi să mă urmeze jos. În dreapta, colegii aveau un contact vizual bun cu elicopterul de sprijin în care era echipa Chalk Two, îndreptându-se spre zona lui de aterizare.
Imediat ce am identificat zidul de sud-est, elicopterul nostru s-a stabilizat şi a început să plutească în apropierea punctului nostru predeterminat de inserţie. Uitându-mă în jos, la zece metri, în tabără, vedeam rufe puse la uscat zbătându-se pe o sfoară. Covoare atârnate să se usuce erau învăluite de praf şi mizerie de la rotoare. Gunoaiele de învârteau de col-colo, prin curte şi într-un ţarc de animale apropiat, caprele şi vacile zvârleau care încotro, speriate de elicopter.
Concentrat asupra terenului, am văzut că încă mai eram deasupra casei de oaspeţi. Cum elicopterul se legăna, mi-am dat seama că pilotul avea ceva greutăţi să menţină aparatul pe poziţie. Ne legănam între acoperişul casei de oaspeţi şi zidul taberei. Aruncându-i o privire şefului echipajului, am văzut că avea microfonul staţiei radio lipit de gură, transmiţându-i instrucţiuni pilotului.
Elicopterul se smucea, încercând să găsească suficient aer să ia o poziţie stabilă de zbor la punct fix şi de stabilitate. Legănarea nu era violentă, dar îmi dădeam seama că nu era planificată. Pilotul se lupta cu manşele, încercând să-l corecteze. Ceva nu era în regulă. Piloţii executaseră acest gen de misiune de atâtea ori, încât pentru ei aşezarea unui elicopter deasupra unei ţinte era ca parcarea automobilului.
Uitându-mă în jos la tabără, mă gândeam să arunc frânghia ca să putem coborî din pasărea instabilă. Ştiam că era riscant, dar era imperativ să ajungem la sol. Nu aveam ce altceva să fac, blocat în uşa elicopterului. Nu-mi trebuia decât un loc liber în care să arunc frânghia.
Dar locul liber nu a mai apărut.
- Ocolim. Ocolim, am auzit prin radio.
Asta însemna că se renunţase la planul iniţial de coborâre pe frânghie în tabără. Urma să ocolim spre sud, să aterizăm şi să atacăm din afara zidului. Asta ar fi adăugat un timp preţios atacului şi le-ar fi oferit celor din tabără mai mult timp să se înarmeze.
Am simţit cum îmi stă inima.
Până am auzit ordinul de ocolire, totul mergea conform planului. La venire, evitasem radarele şi rachetele antiaeriene pakistaneze şi ajunsesem acolo nedetectaţi. Şi-acum, inserţia începuse deja să se ducă de râpă. Repetasem această eventualitate, dar era planul B. Dacă ţinta noastră era într-adevăr înăuntru, elementul surpriză era cheia şi începuse să ne scape printre degete în viteză.
În timp ce elicopterul încerca să se ridice din plutirea instabilă, a făcut un viraj brusc la dreapta, răsucindu-se nouăzeci de grade. Am simţit coada zvâcnind la stânga. M-a luat prin surprindere şi m-am smucit să mă prind de ceva din interiorul cabinei, să nu alunec pe uşă.
Simţeam că-mi aluneca fundul de pe planşeu şi o secundă am simţit panica urcându-mi în gât. Am dat drumul frânghiei şi am început să mă aplec pe spate în cabină, dar colegii mei erau toţi înghesuiţi în uşă. Aveam prea puţin loc să mă dau pe spate. Am simţit că Walt mă ţinea tot mai strâns de echipament, când elicopterul a început să cadă. Cu cealaltă mână, Walt se ţinea de echipamentul trăgătorului. M-am lăsat pe spate cât am putut de mult. Practic, Walt se aşezase peste mine să nu mă lase să cad.
- Fir-ar al dracului, ne prăbuşim, m-am gândit.
Virajul violent a adus uşa în faţă când elicopterul a început să se deplaseze lateral. Deasupra, motoarele care torceau, păreau acum să urle, încercând să forţeze aerul să se supună şi să păstreze înălţimea.
Rotorul din coadă ratase cu puţin casa de oaspeţi când elicopterul alunecase la stânga. Glumisem înaintea misiunii că elicopterul nostru avea cele mai reduse şanse de prăbuşire, pentru că foarte mulţi dintre noi supravieţuiseră deja prăbuşirii altor elicoptere. Eram siguri că dacă era să se prăbuşească un elicopter, atunci trebuia să fie cel care transporta echipa Chalk Two.
Mii de ore-om, poate chiar milioane, fuseseră investite pentru a aduce Statele Unite în acest moment şi misiunea era pe cale să eşueze chiar înainte să apucăm să punem picioarele pe pământ.
Am încercat să-mi trag picioarele sus şi să mă împing mai mult în cabină.
Dacă se lovea lateral, elicopterul se putea răsuci, prinzându-mi picioarele sub fuzelaj. Lăsându-mă pe spate cât am putut de mult, mi-am tras genunchii la piept. Alături de mine, trăgătorul încerca să-şi elibereze picioarele din uşă, dar aglomeraţia era prea mare. N-aveam ce să facem altceva decât să sperăm că elicopterul n-o să se rostogolească şi n-o să-i taie piciorul expus.
Totul a încetinit. Am încercat să-mi alung din minte gândul prăbuşirii. Cu fiecare secundă, pământul era din ce în ce mai aproape. Mi-am simţit tot corpul încordându-se, pregătit pentru impactul inevitabil.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
