As vrea sa vorbiti acum, mai pe larg, despre doua figuri tutelare in biografia dumneavoastra si in universul interior: parintii, pe care i-ati iubit enorm. V-ati evocat in mai multe randuri tatal, in pagini dramatice, culminand cu sfarsitul sau din cauza lipsei unor medicamente. Cand v-ati descoperit tatal, nu numai la propriu, ci si la figurat? Care este cea mai indepartata amintire cu el si care a fost momentul cand ati inteles ca exista intre voi o legatura organica, indestructibila? (Daniel Cristea-Enache)
30 ianuarie
Am povestit in alte carti (ultima oara in Autoportret intr-o oglinda sparta) in ce conditii a murit tatal meu, dupa un accident: i s-au refuzat antibioticele, la spitalul din Fagaras, deoarece nu era "colectivist", si a facut septicemie. Nu vreau sa ma repet. Dupa ce l-am inmormantat, n-am mai putut sa raman in Lisa. Am plecat cu primul tren spre Bucuresti. in vreme ce ne indreptam spre Brasov, s-a dezlantuit marele viscol de la sfarsitul lui ianuarie 1954. De la Brasov, nu s-a putut merge mai departe. Trenul a ramas in gara doua zile si doua nopti, din care nu mai tin minte decat ca, intr-o alta realitate decat a mea, calatorii erau foarte ingrijorati. Si circulau zvonuri fioroase: ca Bucurestiul era ingropat in zapada, ca nametii erau cat un stat de om pe calea ferata, dincolo de Predeal, si ca riscam sa petrecem iarna in tren la Brasov. Toata aceasta panica nu ma scotea din starea de prostatie in care cazusem. Imi era egal daca vom pleca spre Bucuresti in urmatoarele zile sau la sfarsitul iernii. Ma ghemuisem intr-un colt al compartimentului si nu cred ca am scos vreo vorba cat am fost "inzapeziti". Mi-au ramas in memorie doar geamul murdar pe care ma uitam afara si o senzatie de frig umed. Moartea tatalui meu nu insemnase doar pierderea unui parinte. Se naruise principalul meu suport sufletesc. La nici 28 de ani, viata mi se parea, brusc, goala. Se intamplase ceva brutal, neasteptat, imprevizibil, care ma lasase fara copilarie, fara adolescenta, fara sens.
Care e cea mai indepartata amintire legata de tatal meu? Una in care ii vad doar picioarele. Mergea inaintea mea, pe ulita denumita in Lisa "Delaturi", intr-o zi mohorata, ferindu-se de baltoacele pe care o ploaie neglijenta le alimenta cu stropi mici. Implinisem sapte ani si mergeam sa-mi incep prima zi de scoala. La ora aceea, stiam de vreo doi ani sa citesc si sa scriu (ma invatase tata). Aveam, chiar, "lecturi". Dintr-o Biblie cu coperti negre si cu marginea foilor colorata in rosu, stiam multe pagini pe dinafara. Impresionasem de multe ori oamenii din sat turuind, fara sa ma poticnesc, sutele de nume din "Cartea neamurilor", ceea ce imi atragea de fiecare data o lauda suprema: "Are capul bun ca taica-sau". Totusi, ma indoiesc ca intelegeam importanta acelei zile din care n-am retinut decat grija de a nu calca nici eu in vreo baltoaca. Alta amintire e tot partiala. Tata nu se radea decat duminica. Peste saptamana, obrazul lui devenea tepos. Eu dormeam cu el, in patul principal din casa. Sora mea dormea cu mama, intr-un pat mai mic, asezat langa usa. Dimineata, cand ma trezeam, tata isi freca obrazul tepos de obrazul meu. Si eram, de fiecare data, fericit. Pe la trei sau patru ani, tata "m-a salvat" cand mama, pentru a ma convinge sa nu mai vreau sa "reinventez" focul, s-a prefacut ca vrea sa ma spanzure de parul din curte, intr-o zi in care pusesem casa in pericol. Dar nu-mi amintesc decat ca i-am luat apararea mamei, cand a certat-o. Cam tot pe atunci, tata era, dimineata, "valetul" meu. Cum nu stiam (si nici nu vroiam sa invat) sa-mi potrivesc obielele, inainte de a ma incalta cu opincile, ii intindeam, "seniorial", picioarele. Si cam tot pe atunci m-a invatat sa numar pana la cincizeci, ca sa pot tine socoteala gainilor, sa nu iasa vreuna din curte cand ramaneam singur acasa.
Daca ma gandesc bine, cea care a contribuit cel mai mult sa cresc in "cultul tatalui" a fost... mama mea. De la ea am aflat cum a stat tata aproape o iarna intreaga langa leaganul meu, incalzind ceai in gura inainte de a mi-l da sa-l beau, cand, la cateva luni de la nastere, m-am imbolnavit grav. Si tot de la ea am aflat si altele. Cum i-a uimit tatal meu, in copilarie, pe invatatorii sai la scoala. Cum a fost trecut din clasa a doua direct in clasa a cincea si cum, dupa aceea, invatatorii si preotii (erau doi in Lisa, unul ortodox, altul greco-catolic) au venit la bunicul meu patern pentru a-i spune ca tata ar putea merge la liceu pe cheltuiala unui regiment graniceresc de la Sibiu (care patrona scolile romanesti de la granita Imperiului Habsburgic). Numai ca bunicul meu avea alte griji. Voia sa le inzestreze pe cele trei surori ale tatei si sa-si tina singurul baiat pe langa el... Mama mea era foarte tacuta. Vorbea rar. Si totusi, parca o aud povestindu-mi cum s-a plimbat tata o saptamana, noaptea, prin casa, intrebandu-se cum sa faca rost de o suta de lei, pe care i-o cerusem (inconstienti si egoisti sunt copiii!) intr-o scrisoare, in primul an de liceu.
Inainte de venirea dumneavoastra, am citit in "Lettre Internationale" un text tulburator al lui Ion Vianu despre moarte. Din el am aflat ca o doctorita americana de origine elvetiana, care s-a dedicat multa vreme ingrijirii muribunzilor, a sfarsit prin a se retrage intr-un desert din centrul Americii. Ea spunea ca individul confruntat cu perspectiva mortii trece prin cinci faze: neincrederea, revolta, angoasa, depresiunea si acceptarea. In momentul de fata, eu ma aflu in a treia faza, in care trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca moartea nu e o problema "filosofica", asa cum era cu nu prea multi ani in urma. Cand a murit tatal meu, insa, eram nu numai foarte tanar, ci si de ajuns de superficial. Nu puneam pret pe timpul irosit si nici pe valoarea seriozitatii in viata. imi inchipuisem ca totul va fi mereu ca pana atunci, ca nu trebuie sa-mi fac griji in legatura cu viitorul. Or, moartea tatei a reprezentat un soc. In clipele in care l-am vazut horcaind, n-am reusit sa cred ca murea cu adevarat.
31 ianuarie
Ajuns in Bucuresti, am coborat pe un peron de pe care zapada fusese in parte inlaturata. Mergeam ca un automat si abia la iesirea din Gara de Nord mi-am dat seama ce putere avusese viscolul. Nu mai existau strazi. Bucurestiul arata ca un sat preistoric coplesit de nameti. Nu circulau nici o masina, nici un autobuz, nici un tramvai. Pietonii se catarau pe damburi de zapada inalte cat gardurile. Meteorologia invinsese civilizatia. Nici semafoarele nu mai functionau. De altfel, la ce-ar fi folosit? Bucurestenii nu ieseau din case decat pentru a merge la farmacii sau la centrele de paine.
Vreo trei zile am umblat prin troiene, de dimineata pana seara. Nu m-am dus la serviciu. Eram redactor la Radio in vremea aceea. Simteam nevoia sa ma epuizez fizic pentru a reusi sa dorm noaptea. As fi vrut sa pot spune cuiva ce se intamplase, ca tatal meu fusese, practic, asasinat, refuzandu-i-se antibioticele, dar unde puteam protesta? Era in 1954, o perioada in care se ajungea foarte usor la puscarie. In cele din urma, m-am dovedit las. Am tacut si m-am intors la Radio, in serviciul unui regim care-mi omorase tatal. N-am tipat, n-am urlat, n-am facut scandal. (...)
Am fost un tata la fel de ratat cum am fost in calitate de fiu. Nici sot bun n-am fost. Dimpotriva. M-am ferit sa cer niste explicatii care mi-ar fi lamurit unele dubii, cand asta mai avea importanta. Si nici eu n-am vrut sa dau explicatii. Rezultatul? Singuratatea mea de azi, ciuruita de regrete, ca o haina mancata de molii. Si niste intrebari care ma chinuie. Am dus, oare, la capat vreun sentiment? Am facut, oare, tot ce a depins de mine pentru a dezvalui ce am simtit cand m-a legat ceva puternic de cineva? Scuza prin care m-am justificat mereu in fata mea a fost ca am pudori pe care nu le puteam depasi. Era o scuza reala si, totusi, nesincera. Pudorile mele tineau de faptul ca eram prizonierul complexelor si neputintelor mele.
Si-acum? Acum, imbatranesc tot in carcera mea. Stau si ma uit la cartile din biblioteca, la otetarii zgribuliti de frig. Si simt ca nici macar cand sunt singur nu sunt liber. Peretii invizibili ai carcerei in care imbatranesc ma separa si de obiectele ce-mi sunt familiare. Ma uit la moliile care zboara prin fata mea si am impresia ca le privesc din spatele unui zid transparent. Probabil, doar moartea ma va elibera.
Fragmente din volumul in pregatire Convorbiri cu Octavian Paler
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
