Novi Sad, fosta capitala a fostei regiuni autonome Vojvodina, este un oras linistit si frumos (cel mai frumos, se spune, nu doar al actualei Iugoslavii, compusa din Serbia si Muntenegru, ci si al vechii tari, compusa din sase republici si doua regiuni autonome), unde coexista pasnic un teatru maghiar si Teatrul National Sarb, acesta din urma avand trei sectii - drama, opera si balet -, precum si, la intrarea actorilor, o placuta in trei limbi: sarba, maghiara si romana. Am petrecut acolo, in februarie, cinci zile. Cum? Vazand spectacole, fireste.
Asta pentru ca, inspirandu-se din "modelul romanesc" lansat de Teatrul National din Craiova, care a invitat oaspeti europeni sa-i "deguste" cateva productii, Teatrul National Sarb, prin directorul general, Milivoje Mladenovic, si directorul artistic, Aleksandar Milosavljevic, a convocat, la randul sau, un numar de responsabili culturali si ziaristi din tarile vecine spre a le oferi un esantion din "afisul" stagiunii, adica opt spectacole mai vechi si mai noi. Fusesem pentru prima oara la Novi Sad cu doua luni in urma si vazusem, cu acea ocazie, doua reprezentatii, dar, asa cum se intampla, nu apucasem sa scriu despre ele imediat. Imi achit, acum, datoria, cu satisfactia ca pot infatisa cititorului o imagine mai ampla a unei miscari teatrale de care, nu demult si nu cu voia vreuneia dintre "parti", ne separa ceva mai greu de trecut decat Dunarea.
Masura pentru masura de William Shakespeare este, dintre spectacolele incluse in acest show-case, cel mai vechi si cel mai laudat. Semnata de catre Dejan Mijac, decanul regiei sarbe, mizanscena transpune subiectul piesei - lasat, cu titlu de proba, sa conduca cetatea in lipsa ducelui Vicenzo, intransigentul Angelo cedeaza in fata farmecelor Isabellei, o tanara calugarita, fiind, in final, pedepsit - in termenii unui conflict intre ratiune si pasiune, pe de o parte, si Putere si Morala, pe de alta parte. Simplu si viguros construit, avand momente de tensiune emotionala suprema, spectacolul ramane oarecum dator sub aspectul desavarsirii vizuale, dar se rascumpara din plin gratie jocului actoricesc, bun in ansamblu si excelent in cazul protagonistilor Jasna Djuricic (Isabella), Boris Isakovic (Angelo) si Voja Brajovic (Vicenzo). Pe primii doi i-am admirat, de altfel, fara rezerve, si in Grete, pagina 89 de germanul.............., o amuzanta suita de dialoguri luminand din unghiuri variate relatia "de baza" a teatrului modern: cea dintre regizor si actor. Luand ca punct de referinta un scurt fragment din opera goetheeana, dramaturgul imagineaza o repetitie cu Faust "performata" de feluriti regizori si diverse actrite, ceea ce le permite celor doi interpreti o etalare plenara a posibilitatilor expresive. Un spectacol absolut delectabil.
Un alt Shakespeare, Romeo si Julieta, capata, in viziunea tanarului regizor Predrag Strbac, aerul postmodern presupus a atrage publicul contemporan mai mult decat o versiune, cum zic italienii, "in costume": cea mai mare parte din text dispare (replicile indispensabile pentru intelegerea povestii sunt proiectate pe un ecran din fundal sub forma unor "clipuri" - simpatice, altfel), singurii carora li se permite sa se exprime articulat fiind Romeo, un fel de pusti angelic (Goran Jevtic, vedeta belgradeana imprumutata ad hoc), Julieta, o adolescenta foarte temperamentala (Jovana Miskovic), si, partial, Fratele Lorenzo, care sunt invesmantati "normal". Restul personajelor, purtand costume tipatoare si naive, executa un fel de pantomima accelerata (lipsita de fantezie si nepermis de rudimentara ca tehnica de joc), contrapunctata de duetele celor doi indragostiti, foarte frumos compuse si cu adevarat emotionante. In fine, tot Shakespeare constituie suportul dramaturgic al unei montari realizate de Kokan Mladenovic: Visul unei nopti de vara. Desi debuteaza foarte promitator, plasand intriga in (banuiesc) actualitatea imediata a locului si socand privitorul, de la bun inceput, prin intrarea pe scena a unor automobile adevarate, spectacolul desfasoara ulterior o asemenea abundenta de clisee kitsch (asumate, probabil, dar asta nu schimba cu nimic situatia) incat devine agasant si aproape imposibil de urmarit; pacat de efortul material pe care il banuiesti la originea scenografiei luxuriante...
Dimpotriva, o extraordinara sobrietate a mijloacelor de expresie este caracteristica principala a spectacolului Comedie trista, adaptare pentru scena a romanului Oblomov de I. A. Goncearov (care a inspirat si excelentul spectacol al lui Tocilescu de la "Bulandra"). Regizorul Egon Savin, unul dintre cei mai importanti directori de scena din Serbia, "trage" intriga pe solul national (ceea ce nu mi s-a parut o idee tocmai fericita) si o expune folosindu-se in primul rand de un ecleraj rafinat, care se transforma, parca, in personaj, si de jocul actorilor, condus cu autoritate. E un spectacol de nuante si semitonuri, deopotriva puternic si delicat, care te urmareste mult timp dupa ce l-ai vazut.
Dramaturgia contemporana sarba ocupa o pozitie-cheie in repertoriul Teatrului National din Novi Sad, care a initiat si un program special de promovare a autorilor tineri. Vazusem la precedenta vizita Saruta sclipirea stelelor stinse de Dragan Stankovic, titlu bizar al unui soi de comedie macabra despre senectute si supravietuire, minunat jucata de trei actrite veterane (regia: Marin Malesevic), si am vazut acum, in regia lui Darijan Mihajlovic, Pe cine crezi (chiar asa, fara semnul intrebarii) de Jelena Djordjevic, o drama la limita comediei grotesti, despre relatia imposibila dintre doi tineri pe fondul existentei demente a unei societati ce-si cauta forma intre bunastarea trecutului, disperarea prezentului si fagaduielile/amenintarile viitorului. Daca teatrul e oglinda vietii, viata, la Novi Sad, va fi din nou, nu peste mult timp, bogata, frumoasa si, mai ales, vie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
