Dupa peregrinari prin locuri mai mult sau mai putin fastuoase si culturale (Teatrul National, Cazinoul Vernescu), premiile Uniunii Scriitorilor s-au intors acasa. Adica, in Sala Oglinzilor de la sediul institutiei. Locul este unul incarcat de istoria zbuciumata a Uniunii, sedinte tumultuoase ale Consiliului, sedinte de partid, dar si sedinte de cenaclu cu tineri combatanti care faceau prin cuvintele lor sa se zguduie peretii, oglinzile si probabil microfoanele cooperativei "ochiul si timpanul". Este o sala maiestuoasa aceasta. Din pacate, s-a dovedit prea mica pentru un asemenea eveniment.
De cand a venit la conducerea USR, Nicolae Manolescu a incercat sa ofere institutiei transparenta si democratizare. Dar si principii ferme. Cum ar fi alegerea juriilor pentru decernarea premiilor Uniunii si Asociatiilor din tara numai din randul criticilor alesi, batuti in cuie pe o perioada de patru ani. De asemenea, a impus restrangerea numarului de premii la cate unul pentru fiecare gen. In fine, pastrarea suspansului pana la gala premiilor in privinta castigatorilor se adauga setului de idei menit sa recastige prestigiul premiului literar. Decernarea chiar la sediul Uniunii a fost pasul urmator venit pe cale naturala, chiar daca in intregimea sa evenimentul a fost pus in scena de TVR Cultural. In numele principiului democratic, conducerea Uniunii a decis ca la gala premiilor sa fie binevenit orice scriitor, cititor sau gura-casca.
Generoasa idee s-a lovit de numarul restrans de locuri oferite de Sala Oglinzilor, astfel incat s-a mers pe negustorescul "primul venit, primul servit". Nu am remarcat prea multi neaveniti (celebrii "piscotari" ai oricarui eveniment cultural unde se da ceva), dar nici nu m-am simtit confortabil vazand totusi ca pe holuri ramasesera destui confrati care nu mai apucasera scaune. Caldura a mai sufocat sala si a marit doza de apa plata per cap de participant, dar, in general, a fost o atmosfera relaxanta, amicala. Prin umor, presedintele USR a mai salvat imperfectiunile scenariului care de exemplu prevedea un anume suspans al anuntarii numelui premiatului, scenariu nerespectat de Cornel Ungureanu sau de Dan C. Mihailescu, dar si jocul surprizei care ar fi trebuit sa fie afisat de cel ce era impodobit cu coronita. Franc, multi dintre ei au zis-o pe sleau: "Cand mi s-a spus ca voi lua premiu...". Dar nu era prea greu nici pentru simplii spectatori sa ghiceasca cine va fi laureat doar uitandu-se in sala si avand in fata lista nominalizatilor. Afland ca nu sunt castigatori cei mai multi dintre ei nu au mai venit si astfel s-a ales praful de mister! Sigur, nici premiile USR nu sunt Oscar-uri, si nici Romania - America!
Sa lasam picanteriile spectacolului si sa trecem la lucrurile serioase. Primul lucru serios ne-a fost spus de Daniel Cristea-Enache, explicandu-ne noua conceptie a juriului: daca pana acum au fost premiati scriitori bine cunoscuti doar pe scara blocului in care locuiesc, acum s-a mers pe principiul notorietatii autorilor. Afirmatia, dincolo de caracterul ei minimalizator, ca sa nu spun de-a dreptul jignitoare la adresa juriilor si laureatilor din alti ani, ridica o problema de fond a premiilor in Romania: ele consacra ori lanseaza un autor (o carte), sunt premii de notorietate sau de valoare? Cu alte cuvinte, care este strategia postpremiere? Mi se poate replica prin aceea ca strategia de dupa acordare nu mai este treaba juriului si nici macar a Uniunii. Nu este asa! Un premiu trebuie proiectat intr-un ansamblu: de la jurizare si criteriile ei pana la consecintele pe care vrem sa le produca. Ele fac bine, cum spunea cu mult umor doamna Antoaneta Ralian, la minte, la suflet si la buzunar, numai ca binele asta tine tare putin. Asadar, aplicand criteriul notorietatii juriul a mizat pe un public ceva mai larg cu care, sa zicem, a venit fiecare autor premiat. Din pacate, la noi, notorietatea e ceva destul de palid cand vorbesti de scriitorime. Putini sunt cei care depasesc barierele breslei spre a fi cunoscuti si dincolo de ele. Asadar, am inteles ca pana la urma este vorba de carti si autori despre care s-a scris. Cine a facut dosarul asta de presa, nu mai stim: a vazut juriul toata presa, a depus autorul si extrase din ceea ce s-a scris despre? Nu cred. S-a mers, am inteles eu pana la urma, dupa stiinta, informatia si flerul fiecarui membru al juriului. Iar in privinta juriului nici macar cartitorii nu ar avea ce sa reproseze. Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Cornel Ungureanu, Dan C. Mihailescu si Gabriel Dimisianu asigura fiecare in parte - daramite in grup - un profesionalism critic impecabil. De aici, si consecintele: premiile au fost si sunt de necontestat. Mie cel putin mi s-au parut a fi nu numai valoroase lucrarile premiate, ci si avand o greutate, o masivitate, ca sa-i zic asa, venita din lucrul temeinic facut. Poate la critica - sentimental, cu toate ca si Matei Calinescu mi-a fost profesor - as fi optat pentru Paul Cornea. L-am vazut in sala un pic trist, un pic abatut, un pic mai apasat de varsta.
Nicolae Manolescu a imprimat, prin ton lejer, comentarii amicale si schimburi de replici ba cu membrii juriului, ba cu laureatii o atmosfera de intalnire amicala, destinsa. In fond, se poate trai bine si confortabil si esti apreciat, premiat si cand pentru o seara esti in lumina reflectoarelor si sub ochii publicului. Mitul poetului (scriitorului) menit sa sufere ar trebui sa cam apuna!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
