Luke Rhinehart este pseudonimul lui George Cockcroft. In 1971, el publica "Omul Zar" ("The Dice Man"), cel dintai roman al sau, cu care lansa o intreaga filosofie a "vietii pe zar". Inca din prima pagina, autorul atentioneaza ca aceasta carte iti poate schimba viata. "Omul Zar" a devenit foarte repede o scriere de referinta, fiind citita si data mai departe aidoma unui manifest. Unii au vazut-o ca subversiva, astfel incat, in unele tari, a fost interzisa.
Cartea spune povestea unui psiholog blazat, pe nume Luke, care incepe sa ia decizii bazandu-se pe simpla aruncare a zarului. De-a lungul povestirii, avem de-a face cu sex, viol, crima, "petreceri dupa zar", evadari ale pacientilor psihotici, in timp ce in joc se prind corporatii si structuri guvernamentale. Un cult incepe sa se dezvolte in jurul acestei persoane, dand nastere unor cercetari psihologice de amploarea celor din cadrul programului "Sex fara Frica, pentru Distractie si Profit".
"London's 'Time Out" a declarat "The Dice Man" "cel mai in voga roman al anilor '70"; in 1995, acesta a fost inclus de catre BBC pe lista celor mai influente carti ale secolului XX, iar "Loaded Magazine" i-a acordat titlul de Roman al Secolului.
In iunie 1999, Channel Four a realizat - despre Luke si despre "Fenomenul Omul Zar" - un documentar celebru, intitulat "Diceworld". Documentarul a fost prezentat la Amsterdam Documentary Film Festival in noiembrie acelasi an si la New York in cadrul Documentary Festival din iunie 2000.
Vreme de trei ani, a fost produsa pentru European Discovery Channel emisiunea "The Diceman Travel Show".
La inceput a fost intamplarea, iar intamplarea era cu Dumnezeu si intamplarea era Dumnezeu. Era de la inceputuri cu Dumnezeu. Toate lucrurile erau facute din intamplare si fara ea nimic nu era facut fara sa fie facut. In intamplare se afla viata, iar viata era lumina oamenilor.
Era un barbat trimis din intamplare, pe nume Luke. Acesta venea din partea unui martor, pentru a aduce marturie Capriciului, pentru ca toti oamenii, prin intermediul sau, sa poata crede. El nu era intamplarea, dar fusese trimis sa aduca marturie intamplarii. Acesta era adevaratul Accident, care alege la intamplare fiecare om venit pe lume. El exista in lume si lumea fusese facuta de el, dar lumea nu il cunostea. Venise pe cont propriu, dar eul sau nu-l primise. Insa pe toti cei care il primisera, el le-a dat puterea sa devina fiii intamplarii, chiar si celor care credeau din intamplare, celor care erau intrupati nu din sange, nici din dorinta carnii, nici din dorinta oamenilor, ci din intamplare. Iar intamplarea era transformata in carne (iar noi ii intrevedem gloria, gloria unicului nascut din Marele Tata Nestatornic), iar el traia printre noi, plin de haos, fatarnicie si rasfat. (Din Cartea Zarului)
Prefata
"Omul creeaza stilul", a spuns candva Richard Nixon, dupa care si-a inchinat viata plictisirii cititorilor sai.
Ce este de facut atunci cand nu exista un singur om? Un singur stil? Ar trebui ca stilul sa varieze pe masura ce omul care isi scrie autobiografia variaza, sau pe masura ce a variat omul din trecut despre care scrie? Criticii literari vor insista ca stilul unui capitol trebuie sa corespunda barbatului a carui viata este dramatizata: un precept destul de rational, unul care, prin urmare, trebuie incalcat in mod repetat. O viata amuzanta prezentata drept o mare tragedie, intamplari de zi cu zi care sa fie descrise de un nebun, un barbat indragostit descris de un om de stiinta. Asadar, haideti sa nu ne mai ascundem dupa deget in ceea ce priveste stilul. Daca se va intampla ca stilul si ceea ce tine de subiect sa se inchege in vreunul dintre aceste capitole, atunci este vorba doar de un accident norocos si care, sa speram, nu se va repeta prea curand.
Un haos abil: aceasta va fi autobiografia mea. Voi face ca ordinea mea sa fie cronologica, inovatie la care putini se incumeta in zilele noastre. Insa stilul meu va fi aleatoriu, prin intelepciunea Zarului. Ma voi imbufna si ma voi avanta, voi ridica in slavi si-mi voi bate joc. Voi trece de la persoana intai la persoana a treia: voi folosi omniscienta persoanei intai, o modalitate narativa rezervata in general Celuilalt. Cand pe parcursul istoriei vietii mele vor surveni denaturari si abateri, le voi accepta, pentru ca o minciuna bine spusa este un dar al zeilor. Insa realitatile din viata Omului Zar sunt mai distractive decat cele mai inspirate dintre fictiunile mele: realitatea va prevala pentru capacitatea sa de a produce desfatare.
Imi spun povestea vietii din acelasi motiv simplu care l-a inspirat pe fiecare dintre cei ce au folosit aceasta formula: pentru a dovedi lumii ca sunt un om mare. Voi da gres, bineinteles, la fel ca altii. "A fi mare inseamna a fi neinteles", spunea candva Elvis Presley, si nimeni nu-l poate contrazice. Voi povesti despre incercarea instinctiva a unui barbat de a se implini intr-un nou mod si voi fi considerat nebun. Asa sa fie. Pentru ca, daca s-ar intampla altfel, as sti ca am dat gres.
CAPITOLUL 1
Sunt un barbat bine facut, cu maini mari ca de macelar, cu coapse zdravene ca de stejar, cu cap si cu maxilare colturoase si niste ochelari solizi cu lentile groase. Am peste 1,80 si o greutate de circa 100 de kilograme; arat precum Clark Kent, doar ca atunci cand imi dau jos costumul de haine pe care-l port la serviciu abia daca sunt ceva mai sprinten decat nevasta-mea, un pic mai puternic decat barbati pe jumatate cat mine si nici nu sar peste cladiri, oricat de mult incerc.
Ca atlet sunt de o mediocritate exceptionala in toate sporturile principale si in alte cateva mai putin importante. Joc poker temerar si dezastruos, iar la bursa cu prudenta si competenta. M-am insurat cu o fosta majoreta draguta, fosta cantareata de rock-and-roll, si am doi copii fermecatori, deloc nevrotici, dar anormali. Sunt profund religios, am scris fermecatorul si excelentul roman pornographic "Gol in fata lumii" si nu sunt si nici nu am fost vreodata evreu.
Imi dau seama ca este treaba voastra, ca cititori, sa incercati sa creati un model credibil si consistent din toate astea, dar mi-e teama ca va trebui sa adaug ca sunt ateu in limitele normalului, am aruncat aiurea mii de dolari, am fost incidental revolutionar impotriva conducatorilor Statelor Unite, din orasul New York, Bronx si Scarsdale, si inca mai sunt membru cu carnet al Partidului Republican. Sunt creatorul, dupa cum majoritatea dintre voi o stiti, a acelor scelerate Centre ale Zarurilor pentru Experimentarea Comportamentului Uman care au fost descrise de Jurnalul Psihologiei Anormale drept "revoltatoare", "lipsite de etica" si "instructive"; de The New York Times drept "incredibil de pacalitoare si de corupte"; de revista Time drept "scursuri" si de Evergreen Review drept "stralucitoare si distractive". Am fost sot devotat, adulterin in repetate ocazii si homosexual experimental; un analist capabil, extrem de apreciat si unicul demis vreodata atat din Asociatia Psihiatrilor din New York (PANY), cat si din Asociatia Medicala Americana (pentru "activitati prost gandite" si "posibila incompetenta"). Sunt admirat si apreciat de mii de oameni ai zarurilor din intreaga tara, dar in doua ocazii am fost pacient al unei institutii psihiatrice, o data am fost in inchisoare si in prezent sunt evadat si sper sa raman asa, cu voia Zarului, macar pana voi fi incheiat aceasta autobiografie.
Profesiunea mea de baza a fost psihiatria. Pasiunea mea, atat ca psihiatru, cat si ca Om al Zarurilor, a fost sa schimb personalitatea umana. A mea. A altora. A tuturor. Sa le ofer oamenilor un anumit sens al libertatii, veseliei si bucuriei. Sa redau vietii acelasi soc al experientei pe care il avem cand calcam pentru prima oara cu picioarele goale pamantul la apus si vedem Soarele ca se dezintegreaza printre copacii de munte precum un fulger orizontal; cand o fata isi ridica pentru prima data gura pentru a fi sarutata; cand iti vine brusc o idee in minte, reorganizand intr-o secunda experienta unei intregi vieti.
Viata este formata din insule de extaz intr-un ocean de plictiseala, iar dupa varsta de 30 de ani rar se mai vede Pamantul. In cel mai bun caz, cutreieram de la un mult prea batatorit banc de nisip la urmatorul, in curand familiar, cu fiecare fir de nisip pe care-l vedem.
Cand am avansat aceasta "problema" colegilor mei, am primit asigurari ca vestejirea bucuriei este la fel de naturala pentru un om normal ca si decaderea carnii si ca se bazeaza cam pe aceleasi schimbari fiziologice. Scopul psihologiei, mi-au amintit ei, este de a reduce nefericirea prin cresterea productivitatii, prin conectarea individului la societatea sa si ajutandu-l sa se vada asa cum este si sa se accepte. Nu neaparat prin alterarea obiceiurilor, valorilor si intereselor individuale, ci prin a le vedea fara idealizari si a le accepta asa cum sunt.
Mereu mi s-a parut ca acesta este scopul evident si de dorit al terapiei, dar, dupa ce am fost analizat "cu succes" si dupa ce am trait timp de sapte ani intr-o fericire moderata, cu succese moderate, cu o nevasta obisnuita si cu familie, am descoperit brusc, cam pe cand implinisem 32 de ani, ca voiam sa ma omor. Si sa mai omor si alti cativa oameni impreuna cu mine.
Am facut plimbari lungi pe Podul Queensborough si m-am tot uitat la apa. L-am recitit pe Camus referitor la sinucidere ca alegere logica intr-o lume absurda. Pe peronul de la metrou stateam intotdeauna la cativa centimetri de margine, balansandu-ma. In diminetile de luni, ma holbam la sticla de stricnina aflata pe un raft din cabinetul meu. Visam ore intregi cu ochii deschisi la holocausturi nucleare care sa curete luna strazile din Manhattan, la un dispozitiv de asfaltat terciuindu-mi nevasta, la taxiuri care nimeresc in East River luandu-l cu ele si pe rivalul meu, doctor Ecstein, la guvernanta noastra aflata la varsta adolescentei care tipa in agonie in timp ce eu ii brazdez solul virgin.
Ei bine, in psihiatrie dorinta de a te sinucide si de a asasina, otravi, anihila sau viola pe cineva este considerata in general "nesanatoasa". Rea. Daunatoare. Mai precis, un pacat. Cand simti dorinta sa te sinucizi, este de asteptat sa o intelegi si "sa o accepti", dar, pentru numele lui Dumnezeu, sa nu te sinucizi. Daca doresti sa cunosti fizic o papusica neajutorata, este de asteptat sa-ti accepti pofta carnala, dar sa nu o atingi nici macar cu un deget. Daca-ti urasti tatal, e in regula - dar nu-l pocni pe nenorocit cu o bata. Intelege-te, accepta-te, dar nu fi tu insuti.
Este o doctrina conservatoare, menita sa ajute pacientul sa evite actele violente, pasionale si neobisnuite si sa-i inlesneasca o viata prelungita si respectabila, de o nefericire moderata. De fapt, este o doctrina menita sa permita oricui sa traiasca precum un psihoterapeut. Gandul in sine imi facea greata.
De fapt, aceste introspectii banale au inceput sa se contureze in saptamanile care au urmat primului meu plonjon inexplicabil in depresie, o depresie aparent produsa de un lung blocaj in scrierea "cartii" mele, dar care facea de fapt parte dintr-o constipatie generala a sufletului care se acumulase de ceva vreme. Imi amintesc ca, in fiecare dimineata dupa micul dejun, inaintea primei programari, stateam la biroul meu solid din stejar, trecand in revista realizarile si sperantele cu un sentiment de dispret. Imi scoteam ochelarii si, ca reactie la gandurile mele si deopotriva la ceata suprarealista in care se transforma lumea mea vizuala in lipsa ochelarilor, intonam cu dramatism "Orb! Orb!" si cu pumnul meu de dimensiunile unei manusi de box izbeam in birou cu o bubuitura dramatica.
In timpul scolii, am fost un student stralucit, strangand titluri academice asa cum fiul meu Larry colectioneaza pozele cu jucatorii de baseball de pe pachetele de guma de mestecat. Pe vremea cand eram inca la Medicina, am publicat primul articol despre terapie, un fleac bine primit intitulat "Fiziologia Tensiunii Nevrotice". In timp ce eram asezat la birou, toate articolele pe care le publicasem vreodata pareau la fel de bune ca ale oricarui alt om: idiotenii. Succesele pe care le avusesem cu pacientii mei pareau identice cu cele obtinute de colegii mei: nesemnificative. In cel mai bun caz, speram sa pot elibera un pacient de nelinisti si conflicte: sa-l modific pentru ca el sa poata trece de la o viata de stagnare chinuitoare la una de stagnare in care sa se autocomplaca. Daca in interiorul pacientilor mei exista creativitate, inventivitate sau energie neexploatata, atunci metodele mele de analiza nu au reusit sa le scoata la lumina. Psihanaliza parea un tranchilizant costisitor, cu efect lent si putin credibil. Daca LSD-ul ar face intr-adevar ceea ce Alpert si Leary sustin ca face, atunci toti psihiatrii ar ramane someri peste noapte. Acest gand imi facea placere.
In plina criza de cinism, visam din cand in cand cu ochii deschisi la viitor. Sperantele mele? Sa excelez in tot ceea ce facusem in trecut: sa scriu articole si carti mult laudate; sa-mi cresc copiii in asa fel incat sa poata evita greselile pe care le-am facut eu; sa cunosc genul de femeie extraordinara care sa-mi fie suflet pereche pe viata. Din pacate, gandul ca aceste vise s-ar putea implini ma arunca in disperare.
Eram prins in menghina. Pe de o parte, eram plictisit si nemultumit de viata mea si de mine cel din ultimii zece ani; pe de alta parte, nici una dintre schimbarile imaginabile nu parea sa fie de preferat. Eram prea batran sa mai cred ca, daca as lenevi pe tarmurile din Tahiti, as deveni o vedeta de televiziune instarita, m-as imprieteni la catarama cu Erich Fromm, Teddy Kennedy sau Bob Dylan sau m-as distra cu Sophia Loren si cu Raquel Welch, cu amandoua in acelasi pat timp de o luna sau mai mult. Indiferent cat ma suceam si ma invarteam, parea ca am o ancora in piept care ma tinea strans, iar franghia lunga se racorda in functie de inclinarea si directia valurilor, ca si cum ar fi fost infipta adanc in inima vasta a fundului marii. Ma tinea fixat si, cand se ivea o furtuna de plictiseala si amaraciune, ma scufundam si saream peste stransoarea brutala a nodului pentru a ma elibera, pentru a ma lasa dus de vant, dar nodul se strangea, iar ancora sapa tot mai adanc in pieptul meu; eram captiv. Povara eului meu se dovedea inevitabila si eterna.
Colegii mei si chiar eu insumi, bolborosind cu retinere de pe canapele noastre, am decretat la unison ca problema mea era absolut normala: ma uram pe mine si lumea din jur pentru ca nu reusisem sa-mi infrunt si sa-mi accept limitarile propriei persoane si ale vietii. In literatura acest refuz se numeste romantism; in psihologie, nevroza. Ideea este ca un eu limitat si plictisit reprezinta norma inevitabila si general valabila. Si incepusem sa fiu si eu de acord cu asta pana cand, dupa cateva luni de plutire in depresie (mi-am cumparat pe furis un revolver de 38 mm si noua gloante), am esuat la tarmul Zen.
Timp de cincisprezece ani, dusesem un fel de viata mai degraba ambitioasa, intensa si cu sens; oricine opteaza pentru Medicina si Psihiatrie trebuie sa aiba o nevroza sanatoasa care arde in interiorul sau pentru a-i mentine motorul in functiune. Analiza pe care mi-a facut-o doctorul Timothy Mann m-a determinat sa inteleg de ce motorul meu continua sa mearga in plina viteza, fara sa incetineasca. Acum aveam o viteza constanta de 120 de kilometri la ora, in loc sa oscilez inegal intre 30 si 200 de kilometri la ora, dar daca ceva imi bloca avansul rapid pe autostrada, deveneam la fel de iritabil ca un taximetrist care asteapta sa treaca o defilare. Cand Karen Horney m-a facut sa-i descopar pe D.T. Suzuki, Alan Watts si Zen, lumea curselor de sobolani, tot ceea ce presupuneam ca este normal si sanatos pentru un barbat tanar si ambitios, a ajuns brusc sa mi se para la fel ca lumea unei curse de sobolani.
Am fost uimit si convertit - asa cum doar cineva ingrozitor de plictisit poate fi. Vazand cat de lipsite de importanta si cat de bolnave sunt a insufletire lacomia si aspiratiile intelectuale ale colegilor mei, am fost in stare sa aplic si in cazul meu neobisnuita generalizare; aveam si eu aceleasi simptome de a fugi dupa iluzii. Se parea ca am invatat ca secretul este sa nu-ti pese, sa accepti limitarile, conflictele si ambiguitatile vietii cu bucurie si satisfactie, lasandu-te dus de val, in voia impulsului. Asadar viata nu avea sens? Cui ii pasa. Prin urmare ambitiile mele sunt banale? Le voi urma orice ar fi. Viata pare plictisitoare? Imi vine sa casc.
Mi-am urmat impulsul. M-am lasat dus de val. Nu-mi pasa.
Din nefericire, viata parea sa devina si mai plictisitoare. Recunosc ca acum sufeream de o plictiseala voioasa, chiar vesela, in timp ce inainte sufeream de o plictiseala depresiva, dar in esenta viata a ramas neinteresanta. In teorie, dispozitia mea de plictiseala fericita era preferabila dorintei mele de a viola si ucide, dar, intre noi fie vorba, nu cu mult. In aceasta etapa a drumului meu oarecum sordid, l-am descoperit pe Omul Zarurilor. (...)
CAPITOLUL 8
Dupa ce am inchis usa, m-am indreptat mecanic catre sufragerie. De la fereastra, am privit spre cele cateva lumini si spre strazile pustii in pragul zorilor. Doctor Mann iesi din cladire si porni spre Madison Avenue; privi in sus la etajul trei, ca un pitic bondoc. Am simtit nevoia acuta sa pun mana pe scaunul pe care statuse si sa-l arunc prin geamul ferestrei dupa el. Imagini distorsionate imi treceau prin minte: cartea lui Jake zacand intunecata pe fata de masa, alba la ora pranzului; ochii negri de pusti ai lui Eric fixandu-ma cu caldura; Lil si Arlene unduindu-se spre mine; bucati negre de hartie pe biroul meu; norii de fum ai doctorului Mann adunati intr-o ciuperca spre tavan; si Arlene asa cum parasise incaperea in urma cu cateva ore; un cascat larg si voluptuos. Din nu stiu ce motiv, am simtit nevoia sa pornesc de la un capat al camerei si sa alerg cu maxima viteza spre celalalt capat si sa fac bucati portretul lui Freud care atarna acolo.
In loc de asta, m-am indepartat de fereastra si m-am plimbat incolo si-ncoace pana cand am ajuns sa privesc portretul. Freud se uita in jos la mine, demn, serios, rentabil, rational si stabil: reprezenta tot ceea ce un barbat rezonabil si-ar putea dori sa fie. M-am intins si, apucand portretul cu grija, l-am intors cu fata la perete. Am privit cu tot mai multa satisfactie placajul inchis la culoare si apoi, cu un oftat, m-am intors la masa de poker si am dat deoparte cartile, jetoanele si scaunele. Lipsea un zar, iar cand m-am uitat spre podea, n-am dat de el. Intorcandu-ma sa merg la culcare, pe masuta de langa scaunul de pe care imi tinuse predici doctor Mann, am vazut o carte - dama de pica - inclinata ca si cum s-ar fi sprijinit de ceva. M-am dus intr-acolo si am privit cartea, stiind ca sub ea se afla zarul.
Am stat asa un minut intreg, simtind cum creste in mine o furie de neinteles: ceva asemanator cu ceea ce simtea probabil Osterflood, sau ceea ce simtise probabil Lil intreaga dupa-amiaza, dar indreptata catre nimic, furie fara obiect si fara tinta. Mi-am amintit vag un ceas electric bazaind de pe suportul sau de lemn. Apoi un sunet strident ca de sirena s-a auzit in camera dinspre East River si groaza parca mi-a smuls arterele inimii si mi le-a facut nod in stomac: daca zarul cade cu cifra unu in sus, ma gandeam, ma duc pana jos si o violez pe Arlene. Daca va cadea unu, o voi viola pe Arlene, palpaia in mintea mea ca o lumina imensa de neon, iar groaza pe care o simteam crestea. Dar cand m-am gandit ca, daca nu e unu, ma duc la culcare, spaima aia s-a topit intr-o excitare placuta si gura mi s-a labartat intr-un ranjet enorm: unu inseamna viol, celelalte inseamna pat, zarul a fost aruncat. Cine sunt eu sa ma indoiesc de zar? Am ridicat dama de pica si am vazut uitandu-se la mine un ochi ciclopic: un unu.
CAPITOLUL 74
Scrierea unei autobiografii implica numeroase decizii arbitrare privind importanta evenimentelor, iar scrierea de catre o persoana a zarurilor despre viata cu zaruri implica arbitrariu la puterea n. Ce anume ar trebui inclus?
Pentru creatorul Centrelor Zarurilor - Zarul a stabilit sa dedic tot anul 1970 dezvoltarii lor -, nimic nu este mai important decat lungile, dificilele si complicatele serii de acte care au rezultat din formarea Centrelor cu Zaruri din Catskills: in Holby, Vermont, in Corpus Zar, California si, in ultimul an, pretutindeni. Alteori, aventurile sexuale, de amor si de scris ale vietii mele anterioare aparitiei zarurilor pareau mult mai importante de mentionat.
In toate cazurile, totusi, am consultat cu fidelitate Zarul despre cum sa procedez cu fiecare sectiune sau eveniment major al vietii mele. Zarul a ales sa dedic 30 de pagini eforturilor mele de a urma decizia sa din noiembrie 1970, conform careia trebuia sa incerc sa omor pe cineva, decat sa scriu 30 de pagini despre eforturile mele din acel an de a crea Centre ale Zarurilor.
Am intrebat Zarul daca as putea pune si cateva scrisori de la fanii mei si El a spus ca e-n regula. Unele experiente ale studentilor cu zaruri de la centre? Bine. Un articol pe care l-am scris pentru Playboy sub titlul "Promiscuitatea Potentiala a Omului"? Nu, a spus Zarul. Pot sa scriu in detaliu despre relatia mea lunga, haotica, imprevizibila si adesea vesela cu Linda Reichman? Nu, nu in cartea asta. Pot sa scriu despre eforturile mele ridicole de a fi revolutionar? Nu, a spus Zarul. Despre decizia zarurilor de a scrie un roman comic de 400 de pagini despre sex? Nu. Pot scrie o piesa despre necazurile mele cu legea, experientele mele ca pacient intr-un spital de boli mentale, despre procesul meu, despre experienta mea in inchisoare? Da, a spus Zarul, daca mai este loc. Si tot asa.
(...)
Mergi mai departe, am invatat. Mi-am lasat stiloul si Zarul sa faca ceea ce mintea mea ezita sa faca. Iar caderea Zarului si miscarea stiloului gandesc prin ele insele si interpunerea ego-lui, a constiintei artistice, a stilului sau a organizarii impovareaza de obicei lucrurile. Odata inlaturate aceste forte inhibatoare, cerneala curge libera, spatiile sunt umplute, cuvintele se formeaza, ideile se dezvolta complet pe pagina, ca gigantii din dintii dragonului.
(...)
Dar, desi mi-a placut sa traiesc cea mai mare parte a rolurilor mele si imi face placere sa scriu despre toate, pur si simplu nu intra toate intr-o singura carte. Din fericire, am convingerea ca Zarul va alege o buna selectie a evenimentelor si, daca n-o face, cititorul plictisit poate arunca pur si simplu cu zarurile de cateva ori si sa lase Zarul sa aleaga o noua carte pentru la noapte.
Nu voia mea, Zarule, ci a Ta fie facuta.
* Fragmente din romanul Omul Zar de Luke Rhinehart, in pregatire la Editura Trei, in colectia Romane Psy. Traducere de Horia Barna
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
