Ann Leary (n. Lembeck) s-a născut în 1962 în Syracuse, New York. A urmat cursurile Bennington College din Vermont, absolvind în 1982 Emerson College. Aici îl cunoaşte pe actorul Denis Leary, cu care se căsătoreşte în 1989. Cei doi au împreună doi fii, Jack şi Devin.
În 2005 îi apare volumul de memorii An Innocent, A Broad, iar în 2009, romanul Outtakes From a Marriage. Publică texte de ficţiune şi nonficţiune în publicaţii literare şi reviste culturale şi este prezentator al emisiunii de radioHash Hags a postului NPR. În 2013, vede lumina tiparului romanul Ora de aur (The Good House), care devine imediat bestseller New York Times. În 2015, romanul este nominalizat la IMPAC Dublin Literary Award. În 2013, FilmNation Entertainment cumpără drepturile de ecranizare a cărţii, pelicula urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep şi Robert De Niro în rolurile principale.
Hildy Good s-a născut şi a crescut în Wendover, un orăşel fictiv de pe Coasta de Est. De zeci de ani, este agentul imobiliar cel mai important din regiunea celebră pentru conacele vechi de pe malul oceanului, la mare căutare printre bostonienii bogaţi. Lumea crede că este urmaşa uneia dintre aşa-zisele vrăjitoare condamnate la Salem şi că are puteri paranormale. Însă adevărul este mult mai puţin spectaculos: Hildy e un foarte fin observator al naturii omeneşti. Aşa cum poate judeca imediat dacă o casă are temelii solide sau fisuri ascunse, îi citeşte pe ceilalţi dintr-o ochire. Însă îi vor trebui ani buni ca să se descifreze pe sine. Alcoolismul ei bine camuflat e gata să facă ravagii când evenimentele din roman iau o turnură dramatică.
„Un roman perfect construit. Ann Leary are umor şi un excelent spirit de observaţie... iar rezultatul e portretul complex al unei femei care se luptă cu dependenţa de alcool într-un oraş unde nici un secret nu poate fi păstrat la nesfârşit.” – The New York Times Book Review
* * *
Pot să străbat camerele unei case şi să ştiu despre cei care locuiesc acolo mai multe decât ar afla un psihiatru după un an de şedinţe. Chiar îmi aduc aminte că am glumit pe tema asta cu Peter Newbold, psihiatrul care a închiriat un cabinet la etajul de deasupra.
– Când mai vine un pacient nou, i-am propus, am să mă furişez în casa lui ca să o cercetez. Cât iei tu notiţe despre viaţa lui, vise, obsesii şi ce-o mai fi, eu mă urc în pod cu o lanternă, deschid dulapurile şi arunc un ochi în dormitoare. După aia
vedem ce-a aflat fiecare şi ai să te convingi că eu am înţeles mai bine cum stă respectivul cu capul, garantat.
Sigur că îl luam peste picior, dar eu vând case de pe vremea când el era în şcoala primară şi pun pariu că am dreptate. Îmi plac casele în care se vede că stă cineva. Uzura e un semn de sănătate. O casă devenită impersonală de prea multă ordine mă face să mă gândesc la neînţelegerile dintre soţi în aceeaşi măsură ca o casă în care domneşte dezordinea. Băutori înrăiţi, colecţionari împătimiţi, mâncăi, drogaţi, perverşi, fustangii, depresivi, ăştia şi câţi alţii, îi ghicesc pe toţi doar dacă mă uit la cum arată casele lor. Oricâte lumânărele cu parfum de vanilie ar aprinde, tot se simte mirosul stătut de băutură şi ţigări. Duhoarea de animal încă mai iese din duşumele, chiar dacă pisica şi odraslele ei au fost duse de acolo cu multe luni în urmă. Dormitorul matrimonial a rămas al lui, în timp ce lucrurile s-au îngrămădit în camera de oaspeţi, devenită a ei… aţi prins ideea.
Nu e nevoie să intru într-o locuinţă ca să-mi dau seama despre ce e vorba. De obicei ajunge să mă uit la faţadă ca să-mi fac o părere. Reşedinţa McAllister e un foarte bun exemplu. Ca să fiu cinstită, mi-ar plăcea să pot pune cap la cap părerea mea iniţială despre Rebecca McAllister cu observaţiile lui Peter. Una la mână, că e cu nervii la pământ. Într-o dimineaţă, spre sfârşitul lui mai, am trecut cu maşina pe lângă casa soţilor McAllister, la puţină vreme după ce se mutaseră acolo. Ceaţa din zori nu se risipise încă, dar Rebecca era afară: sădea plante
anuale de-a lungul aleii din grădină. Nu era nici măcar şapte, dar se vedea limpede că lucra de vreo două ore bune. Avea pe ea o cămaşă de noapte albă, subţire, udă de transpiraţie şi murdară de pământ. Maşinile începuseră deja să circule, însă Rebecca era atât de preocupată de ceea ce făcea, că nu-i dăduse prin cap
să-şi pună nişte haine mai potrivite – cel puţin aşa s-ar fi zis.
Am oprit, am dat jos geamul şi am salutat-o. Am trăncănit câteva minute despre vreme, despre cum s-au acomodat copiii la noua şcoală, dar, chiar în timp ce vorbeam, simţeam un fel de tristeţe în gesturile Rebeccăi, un fel de jale, ca şi cum fiecare plăntuţă era îngropată într-un mic mormânt. Iar când te gândeşti că planta sporul casei, flori de un roşu viu… Întotdeauna am fost de părere că trebuie să fii disperat ca să pui flori în culori ţipătoare în faţa casei. Mi-am luat la revedere, iar când am aruncat o privire înapoi prin oglinda retrovizoare şirul de
flori mi-a părut a fi o dâră subţire de sânge ducând din casă până la locul unde era ea îngenuncheată.
– I-am spus că plantez eu florile, dar îi place să le pună singură, mi-a povestit Linda Barlow, cea care se îngrijea de grădina soţilor McAllister, când ne-am întâlnit la poştă ceva mai târziu. Cred că-i e cam urât în casa aia. Pe bărbatu-său aproape că nu-l vezi.
Linda ştia că eu le vândusem casa şi parcă ar fi vrut să spună că nu mă ocupasem îndeajuns de felul în care se adaptaseră soţii McAllister, cea mai recentă achiziţie a oraşului Wendover.
„Minunaţii soţi McAllister” cum îi plăcea lui Wendy Heatherton să le spună. De fapt, Wendy Heatherton şi cu mine intermediaserăm împreună vânzarea. Eu îl ştiam pe vânzător, Wendy, care lucra la Sotheby’s, îi adusese pe minunaţii soţi McAllister.
– E nevoie de timp, am zis.
– Probabil, mi-a răspuns ea.
– Wendy Heatherton dă o petrecere săptămâna viitoare.
E un prilej să cunoască oameni simpatici.
– Mda, oameni simpatici, oameni bine, a râs Linda. Te duci?
– N-am încotro, am zis răsfoind corespondenţa primită.
Majoritatea erau facturi. Facturi şi prostii.
– Ţi-e greu să mergi la petreceri? Adică… acum? m-a întrebat Linda cu voce blândă, atingându-mi încheietura mâinii.
– Cum adică acum? m-am răstit la ea.
– Nu… lasă, Hildy, s-a bâlbâit ea.
– Atunci, noapte bună, Linda, i-am urat şi m-am întors cu spatele ca să nu vadă că mă înroşisem la faţă.
Ei, spuneţi! Linda Barlow să-şi facă griji pentru mine, cum că mi-ar fi greu să merg la petreceri. Pe ea, săraca, n-o mai văzusem la petreceri de când eram la liceu.
Şi îi era milă de Rebecca McAllister, auzi. Rebecca era măritată cu unul dintre cei mai bogaţi oameni din Noua Anglie, avea doi copii superbi şi locuia pe moşia care aparţinuse odată judecătorului Raymond Barlow, unchiul Lindei. Ea însăşi crescuse în casa aceea uriaşă, de unde aveai o privelişte grandioasă asupra
portului şi a insulelor, dar, cum se întâmplă, familia sărăcise, proprietatea fusese scoasă la vânzare în câteva rânduri, iar Linda locuia acum într-un apartament situat deasupra farmaciei din Wendover Crossing. Rebeca o plătea pe Linda ca să aibă grijă de plantele care creşteau în grădină – bujori cărnoşi, trandafiri înmiresmaţi, tufe de liliac şi caprifoi, straturi colorate de crini, narcise şi stânjenei – şi pe care tocmai bunica ei le plantase cu peste o jumătate de secol în urmă.
Aşa că, dacă era ridicol să-şi facă griji pentru mine, atunci să-i fie milă de Rebecca era de-a dreptul absurd. Arăt case multor oameni importanţi – politicieni, doctori, avocaţi, ba chiar şi câte unei celebrităţi – însă când am văzut-o prima oară pe Rebecca, în ziua în care i-am arătat vila Barlow, am rămas cu gura căscată, trebuie să recunosc. Mi-a venit în minte un vers dintr-o poezie pe care o repetasem cu una din fetele mele, pentru la şcoală.
„Am cunoscut o femeie, frumoasă din cap până-n picioare.”
Din romanul cu acela titlu, în curs de apariţie la Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din engleza americană de Irina Bojin
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
