Oracolul din Stambul / de Michael David Lukas

În vara lui 1877, la naşterea Eleonorei, semnele se adună deasupra Constanţei: un stol de pupeze purpurii, Steaua Nordului aliniată cu Luna, o furtună şi invazia armatei ţariste - la Marea Neagră pare a se împlini o veche profeţie. Crescută de tatăl ei, Yakob, negustor de covoare, şi de mama vitregă, Ruxandra, Eleonora Cohen este un copil-minune, dăruit cu o voinţă nemaivăzută. La doar opt ani, Eleonora ajunge pe malurile Bosforului, la răscruce de lumi, unde începe o nouă viaţă. Când excentricul Sultan Abdulhamid al II-lea o numeşte sfătuitoarea sa de taină, drumul măririi şi al bogăţiei i se deschide ameţitor în faţă.

Conducătorul drept-credincioşilor, Luminăţia Sa Sultanul Abdulhamid al II-lea puse cartea deoparte şi fixă cu privirea intrarea pavată cu gresie verde a camerelor mamei sale. Curtea sa era mai liniştită decât în mod normal. O cadână tânără exersa cântatul la un kemencheîntr‑un ungher, între două coloane, iar apa ţâşnea prin gura fântânii de marmură din mijlocul curţii. În timp ce Sultanul urmărea cum apa se scurgea din bazinul supe­rior, o pupăză alb-violetă ateriză pe marginea fântânii, luă apă în cioc şi zbură. Avea acelaşi colorit ca cea pe care o observase cu câteva luni în urmă. Sau poate era chiar aceeaşi pasăre. Oricum, coloritul era unul foarte rar.

După ce îi mai aruncă o privire mamei lui, Sultanul încercă să mai citească câteva pagini din carte, un roman enigmatic inti­tulat Femeia în alb, însă chiorăitul stomacului său îi spulberă concentrarea. Era de-abia a doua zi a Ramadanului şi deja se simţea zdrobit de o foame insuportabilă. Abdulhamid chicoti la acest gând. Iată-l pe el, Calif al Islamului, Slujitor al Cetăţilor Sfinte, cu stomacul chiorăindu-i în timpul Ramadanului precum cel al unui om de rând. Fireşte că era adevărat ce stătea scris în Sura Maryam : Spre Noi se vor întoarce toate cele despre care vorbeşte el şi se va arăta înaintea Noastră despuiat şi singur.

Sultanul lăsă din nou cartea şi o urmări pe mama sa exersând caligrafia. Cu stiloul prins între degetul mare şi cel arătător, stătea aşezată la o masă joasă de nuc, cu umerii încordaţi şi picioarele încrucişate sub ea. Începuse lecţiile de caligrafie la scurtă vreme după venirea la curtea tatălui lui, Sultanul Ahmed al IV-lea. În timp ce restul fetelor pierdeau vremea cântând la oud sau cleve­tind, ea stătea singură în dormitorul ei, exersând o serie nesfârşită de bucle şi puncte, în speranţa că se va perfecţiona şi îşi va îmbu­nătăţi reputaţia. Acum fireşte că nu mai trebuia să impresioneze pe nimeni. Doar era mama Sultanului. Când vorbea ea, fetele din harem se răsfirau ca nişte căprioare. Era incredibil că cineva de originea ei, o fată circaziană de condiţie modestă, luată din sânul familiei şi adusă la palat la vârsta de doisprezece ani, se putuse ridica prin forţa voinţei şi a frumuseţii, pentru a deveni unul din­tre cele mai importante personaje din imperiu. Reuşise să pună în umbră asprimea educaţiei ei aproape complet, însă Abdulhamid mai recunoştea uneori moştenirea înaintaşilor săi din treapta de jos în unele trăsături ale personalităţii mamei sale - irascibili­tatea, spre exemplu. Din postura ei, Abdulhamid îşi putea da seama că era încă supărată pe el, iar el ştia, din experienţă, că trebuia să facă o concesie, dacă voia pace.

- Dacă-nseamnă atât de mult pentru tine, spuse el, rupând o tăcere îndelungă, voi anula acea întâlnire.

Mama sa termină de scris cuvântul la care lucra, înainte de a‑şi ridica privirea.

- Nu-nseamnă nimic pentru mine, Luminăţia Voastră. Ni-mic nu mă interesează mai puţin decât pe cine invitaţi la palat. Mă îngrijorează doar impresia pe care întâlnirile Voastre o pot lăsa asupra celorlalţi. Odată ce se pornesc, zvonurile sunt foarte greu de oprit. Vă amintiţi, fireşte, neplăcerile unchiului Vostru, Cehangir.

Sultanul încuviinţă din cap cu gravitate, aşa cum făcea de fie­care dată când era amintit numele unchiului său. Un om lacom fără pereche, un desfrânat şi autorul multor zvonuri răutăcioase, Cehangir murise în timpul mesei, cu o bucată de carne de miel înfiptă în esofag.

- Mamă, sunt de acord că zvonurile sunt periculoase, dar să mă întâlnesc cu un ghicitor în palmă nu este acelaşi lucru cu a mânca o oaie întreagă.

- Nu este vorba doar de ghicitorul în palmă ! spuse mama sa. Este vorba şi despre îmblânzitorii de şerpi, de misticii sufişti, de câinele cu două cozi, de papagalul vorbitor. Oamenii vorbesc că preferaţi să vă-ntâlniţi cu un cerşetor decât cu ambasadorul Genovei.

- Nu aşa s‑a‑ntâmplat !

Mama sa ridică coala de hârtie şi inspectă precizia mâinii sale.

- Mamă, ştii foarte bine că nu aşa s‑a‑ntâmplat !

- Nu este important ce s-a-ntâmplat, spuse ea, punând hâr­tia la loc pe masă. Eu vă spun doar ce vorbesc oamenii.

Abdulhamid se ridică şi se apropie să inspecteze munca ei. Scrisese faimoasa frază acidă a lui Al‑Mutannabi - Regii care sunt iepuri dorm cu ochii deschişi - în stilul nord-african kufic, uşor pătrăţos. Caligrafia ei era impecabilă, ca totdeauna.

- Foarte frumos, mamă !

- Mulţumesc, Luminăţie. Este pentru Domnia Voastră.

Sultanul zâmbi amar. Regii care sunt iepuri dorm cu ochii deschişi. Nu era o împunsătură prea subtilă. Al-Mutannabi era recunoscut pentru versurile sale alunecoase şi jignitoare, care nu cruţau pe nimeni, nici măcar pe mai-marii săi.

- Aluzia ta şi-a atins scopul.

- Luminăţia Voastră, spuse ea, ridicându-se, aş mai avea o întrebare înainte de a pleca.

Sultanul o îndemnă să continue printr-o mişcare a capului.

- M‑am gândit în ultima vreme la acel accident îngrozitor de pe vapor.

Abdulhamid încuviinţă din cap. Accidentul căpătase în ulti­mele săptămâni o nouă semnificaţie. Ancheta personală a Ţarului ajunsese la concluzia că explozia fusese cel mai probabil cauzată în scopul de a crea o diversiune. Deşi raportul acestuia nu numea niciun sabotor, Ţarul cerea Stambulului despăgubiri financiare - pentru a fi neglijat să-i protejeze corespunzător pe trimişii ruşi pe teritoriul său -, în cuantum de cincizeci de mii de lire. În plus, ameninţa să ia măsuri în cazul în care prejudiciile sale nu erau răscumpărate. Sultanul ar fi plătit cu dragă inimă aceste despă­gubiri, chiar dublate, dar în particular. Cineva, însă, le făcuse cunoscute cererile Ţarului gazetarilor locali. Iar dacă ar fi plătit aceste despăgubiri acum, în public, ar fi părut slab şi mulţi s-ar fi aşezat la coadă cu propriile pretenţii. Pe de altă parte, dacă nu plătea, Ţarul ar fi avut un motiv în plus să îl ameninţe.

- A fost o tragedie îngrozitoare, spuse el. O pierdere cruntă de vieţi omeneşti. Dar ce mai putem face acum ? Ce am putea face mai mult ? Am transmis condoleanţe personale familiilor victimelor şi guvernelor afectate. Jamaludin Paşa a participat personal la înmormântarea viceconsulului american şi a amba­sadorului francez. Am pus chiar provizii la dispoziţie pentru un detaşament naval american care a intrat în Bosfor pentru a trans­porta trupul viceconsulului înapoi la New York. Le-am oferit aceleaşi condiţii şi ruşilor pentru generalul lor, însă au refuzat.

- Fireşte că e o tragedie, spuse mama sa. Şi fireşte că aţi făcut tot ce v-a stat în puteri. Eu vă-ntreb dacă sunteţi de părere că a fost un accident ?

În jurul palatului circulau mai multe teorii ale conspiraţiei. Sultanul tocmai ascultase cu scurt timp în urmă teoria Marelui Vizir - fusese o conspiraţie britanică menită să-i alunge pe americani şi să distragă atenţia din direcţia Prusiei - şi nu avea dispoziţia s-o asculte şi pe a mamei sale. Trebuia să recunoască, dovezile care indicau un atentat erau covârşitoare, însă nu dorea să contrazică propriul raport oficial, care menţiona un defect al instalaţiei drept cauză a exploziei. Admiţând toate acestea, chiar şi în faţa mamei sale, ar fi alimentat şi mai tare pretenţiile Ţarului şi şi-ar fi slăbit poziţia.

- Da ! spuse el, neobosindu-se să-şi ascundă iritarea. Chiar cred c-a fost un accident. Ce altceva ar fi putut fi ?

- Părerea mea, spuse ea, privind peste umăr, este că a fost ceva plănuit. Plănuit şi executat de consulul american în per­soană.

Sultanul pufni neîncrezător. Era obişnuit cu teoriile mamei sale, care vedea conspiraţii peste tot, dar aceasta era de-a dreptul absurdă.

- De ce să-şi scufunde americanii propriul vapor ? De ce să‑şi ucidă viceconsulul ?

- Nu americanii, spuse ea, zâmbind reţinut. Consulul ame­rican.

- Dar…

- După cum ştiţi, consulul american nu este doar american. Este, de asemenea, adept al credinţei ebraice.

Abdulhamid clipi. Suspiciunile mamei sale în ceea ce-i pri­vea pe evrei nu mai erau de mult un secret. Date fiind sentimen­tele ei faţă de subiectul în discuţie, Abdulhamid era tentat să respingă teoria cu totul. Totuşi, şovăi.

- Gândiţi-vă la asta ! zise ea şi, după ce-şi aşeză hârtia pe masă, părăsi încăperea.

Abdulhamid rămase în pragul uşii ce dădea spre apartamen­tele mamei sale, privind şuvoiul nesfârşit de apă care se revărsa din partea de sus a fântânii. Era o teorie captivantă, deşi lipsea motivul. În timp ce încercă să descâlcească felul cum acest atac ar fi putut servi cauzei americanilor, stomacul lui Abdulhamid chiorăi din nou şi simţi cum o durere puternică îi săgetează rini­chii. Îşi duse mâna la zona dureroasă, dar simţi un al doilea val de durere săgetându-i măruntaiele şi încercă să-şi amintească împre­jurările în care i-ar fi fost permis să încalce postul Ramadanului. Nu era nici infirm, nici nu călătorea şi nici femeie însărcinată nu era, dar dacă postul îl împiedica să judece drept ? Dacă îi com­promitea capacitatea de a-şi duce la îndeplinire sarcinile ? Era obligatoriu să încalce postul Ramadanului, dacă acest lucru ar fi salvat o viaţă. Cu siguranţă erau unele vieţi la mijloc în deciziile importante pe care le lua zilnic. Cu această justificare, aruncă o privire în curtea goală şi se furişă în bucătăria alăturată.

Încăperea era goală ; oalele şi tigăile erau aşezate pe rafturi, iar tocătoarele curăţate la locul lor. Masa Iftarse prepara în bucătăria centrală a palatului, lăsând bucătăriile auxiliare, pre­cum cea a mamei sale, nefolosite cu lunile. Şi totuşi, se gândi el, trebuia să fie ceva de mâncare în cămară. Poate că nu va găsi carne de pui, dar măcar câteva bucăţi de pâine, o caisă uscată sau o smochină, ceva care să-i permită să-şi ducă îndeletnicirile la bun sfârşit până la apus. Privind din nou înspre curtea goală, deschise uşile cămării şi păşi cu grijă printre condimente, un vas cu sardine şi o bucată de pâine învechită. Era pe cale să mănânce pâinea şi sardinele când descoperi, chiar în fundul cămării, o cutie cu baclava. Prăjiturile sclipeau de la sirop şi erau presărate cu un praf verzui de fistic. Mama sa avea o slăbiciune pentru dulciuri. Nu l-ar fi surprins să afle că ascunsese cutia ca să aibă ce mânca în timpul Ramadanului. Nu mai era tânără şi suferea de ceva vreme de boala zahărului. Oricum, nu ar fi avut cum să afle că el le găsise. Privind peste umăr, ca să se asigure că nu-l vede nimeni, Sultanul îşi aruncă o bucată în gură şi o înghiţi după ce o mestecă doar de două ori. Următoarea bucată o mâncă pe îndelete, savurând crusta dulce, solzoasă a aluatului şi stratul crocant de fistic prăjit.

Lingându‑şi vârfurile degetelor, Abdulhamid se furişă îna­poi în apartamentul mamei sale, unde îl găsi pe Marele Vizir, Jamaludin Paşa, aplecat deasupra colii de hârtie caligrafiate. Se priviră în linişte, fiecare perfect conştient de ceea ce făcuse celălalt.

- Luminăţia Voastră ! exclamă Marele Vizir. Tocmai vă că­utam.

- Este o lucrătură de maestru, spuse Sultanul, indicând coala de hârtie. Nu-i aşa ?

- Da, Luminăţia Voastră. Mama Voastră a stăpânit mereu scrierea kufică, în mod strălucit, chiar. Aproape c-ai fi tentat să crezi că s-a născut în Fez.

Făcu o pauză să cerceteze mai amănunţit rândul.

- Deşi probabil că eu aş fi ales alt vers.

Abdulhamid nu acceptă invitaţia lui Jamaludin Paşa de a‑şi critica mama. Marele Vizir îşi îndreptă ţinuta şi-şi duse mâinile la spate.

- Am primit în această dimineaţă rapoarte potrivit cărora Beiul Sanjak din Novi Pazar a înăbuşit cu succes o nouă rebeli­une a plătitorilor de biruri. Din păcate, însă, satul pe care l-a dat exemplu iniţial era compus în majoritate din creştini ortodocşi. Vă puteţi imagina, Luminăţia Voastră, ce concluzii vor trage ruşii de aici. Cu doar trei zile în urmă, ambasadorul lor i-a spus lui Hisham Paşa că Ţarul este hotărât să-i apere pe supuşii ortodocşi ai Imperiului nostru ca şi cum ar fi ai lui.

- E un moment cam prost, zise Sultanul, lovind cu unghia degetului mare în tocul uşii. Putem face ceva să-l îmbunăm pe Ţar ?

- Am putea achita despăgubirea pe care au cerut-o, spuse Jamaludin Paşa. Dar mi-e teamă că nici măcar asta n-o să-i mai potolească acum. Cred că sunt foarte supăraţi. Iar dacă întâm­plările din Novi Pazar ajung în paginile gazetelor europene, se va lăsa cu o nouă oroare bulgară.

Sultanul tăcu o clipă, iar stomacul îi chiorăi zgomotos.

- Să vedem cum răspunde Ţarul, zise el în cele din urmă şi schimbă subiectul. Acum dă-mi câteva veşti bune ! Cum avan­sează spionii noştri ?

Operaţiunile sub acoperire făceau parte dintre responsabili­tăţile personale ale lui Jamaludin Paşa şi te puteai baza mereu pe el că îşi va lăuda succesele în domeniu.

- Aici avem într-adevăr câteva veşti bune, zise Marele Vizir. Chiar săptămâna trecută, oamenii noştri au împrăştiat o adunare subversivă care s-a ţinut în Beyoğlu.

Sultanul încuviinţă din cap, aparent nu foarte interesat. Oamenii lui Jamaludin Paşa făceau cel puţin două astfel de aşa‑zise descoperiri pe săptămână. În cea mai mare parte, propagandiştii se dovedeau a fi doar nişte intelectuali îngâmfaţi, care beau ceai împreună şi ţineau pe rând discursuri.

- De asemenea, ar putea fi de un oarecare interes, continuă Marele Vizir, faptul că acel cod care i-a condus pe oamenii noş­tri la această adunare a fost spart de o fetiţă, o orfană în vârstă de opt ani.

- O fetiţă ?

- O oarecare domnişoară Eleonora Cohen, zise Jamaludin Paşa. Fiica unui negustor de textile evreu, din Constanţa. Se pare că ar fi un soi de savant. În orice caz, tatăl ei a murit în explozia de pe vas, iar fata locuieşte acum împreună cu Beiul Moncef Barcous.

- Beiul Moncef ? repetă Sultanul. Era una dintre întâlnirile lui ?

- Întocmai, zâmbi Jamaludin Paşa. Printr-o coincidenţă. Sau poate că nu. Însă, din păcate, incursiunea nu a dus la obţinerea de informaţii legate de el sau de planurile lui. Beiul Moncef a susţinut sus şi tare că n-au vrut decât să citească din Rousseau şi că acel cod a fost doar un joc. În orice caz, am notat întregul incident în acest dosar.

Sultanul nu era prea dornic să discute despre tehnicile de supraveghere ultrazeloase ale lui Jamaludin Paşa, astfel că schimbă subiectul.

- Cum anume a descifrat fata codul, dacă locuieşte cu el ?

- A ! zise Marele Vizir, netezindu-şi mustaţa. Unul dintre oamenii noştri este profesorul ei. I-a dat codul la una dintre lec­ţiile lor şi i-a spus că ar fi un joc de cuvinte.

Sultanul tăcu un moment.

- Ce altceva mai ştim despre această fată ? Cum ziceai că o cheamă ?

- Eleonora Cohen. V-am spus tot ce ştiu despre ea. Dacă doriţi, aş putea să-ncerc să aflu mai multe informaţii. N-o să fie prea greu.

- Da, zise Sultanul. Mi-ar face plăcere.

Din volumul în pregătire la Editura Allfa, Colecţia Strada Ficţiunii. Traducere de Simona Luca

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels