Diplomatii ne propun adesea paradoxul potrivit caruia "sistemul" international se defineste prin "anarhie". Desi dispune de o solida baza juridica, el urmeaza, intr-adevar, un scenariu mereu rescris, pe fondul tensiunii dintre "norma" si "realitate"...
Cei mai multi dintre noi se asteptau ca incheierea razboiului rece sa renoveze cronologia mondiala. Cu toate acestea, nu prabusirea comunismului a generat cauza formala a unui alt eon politic. Dupa 1989, a urmat un soi de santier nebulos. S-au dizolvat structurile perdante (CAER, Pactul de la Varsovia), in vreme ce altele, gestionate de invingatorii "occidentali" ai Moscovei, au intrat in reparatii capitale. Nici unul dintre actorii conflictului postbelic nu s-a confruntat, insa, cu mutatii dramatice. Interlocutorii beneficiau de experienta unor compromisuri indelung elaborate si se cunosteau, aidoma adversarilor participanti la acelasi campionat de sah.
Marele soc a survenit abia atunci cand teroristii islamici au lovit America direct in inima. Nu a contat simpla - si altminteri subestimata lor - capacitate de a comite un asemenea atac. Mai traumatizanta inca decat numaratoarea victimelor sau proba nemaipomenitei indrazneli a fost semnificatia simbolica a evenimentelor si anume: vointa feroce a "societatilor premoderne" de a-si lua revansa. Pana la 9.11, plutonul statelor "subdezvoltate" alerga din urma pentru a reduce un enorm decalaj. Doreai sa stii ce se intampla cu ele? Era suficient sa te intorci in propriul trecut, pentru a stabili in care dintre stadiile traversate candva de Occident au reusit sa ajunga. Acum, fosta "lume nealiniata" a sarit direct in avangarda umanitatii: ea este cea care stabileste agenda globala, pentru ca in functie de revendicarile sale se adapteaza - straniu "depasite" - guvernele marilor puteri si organizatiile de tip NATO.
Mircea Eliade a pacatuit abundent, de la adeziunile sale juvenile, pana la lipsa unei veritabilie "metode" in istoria religiilor, pe care discipolii sai "paricizi" au deplans-o cel mai sever. Poate ca epigonii savantului aveau dreptate: el a fost un teolog care se ignora, adica un ganditor inspirat de convingerea ca sensul existentei se dezvaluie prin experienta sacrului. In anul de gratie 2006, viziunea compatriotului nostru se dovedeste surprinzator de profetica tocmai pe planul relatiilor internationale. Eliade a prevazut, inca din anii ''50, faptul ca "primitivii" se pregatesc sa-si faca intrarea in Istorie. Ca dialectica sacru-profan subantinde viata comunitatilor, independent de miturile seculariste ale Occidentului amnezic. Sau ca dimensiunea religioasa legitimeaza orice "creatie" umana, incluzand "creatiile distructive", pe care omul occidental le-a limitat doar la sfera capitalismului.
Sub privirile noastre perplexe, lumile neintelese, uitate sau dispretuite contribuie energic la "anarhia" mondiala. Ne infecteaza prin exportul propriilor patologii. Detesta linistea obtuza a prosperitatii fara mize spirituale. Si ne confrunta cu un ritual care, oricat ar fi de violent, "restaureaza", in buna logica traditionala, "ordinea cosmica". Vom mai sti noi, cu al nostru incert umanism "postcrestin", in ce limbaj existential se cuvine sa le raspundem?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
