Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziu să absolve prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art din capitala Marii Britanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Primul ei roman, Casa de la Riverton (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în 2006, fiind tradus ulterior în peste treizeci şi cinci de ţări. A fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2007 în Marea Britanie şi de New York Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2008 în SUA. Cel de-al doilea roman, Grădina uitată (The Forgotten Garden, 2008; Humanitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia şi Marea Britanie şi a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului. În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, Ore îndepărtate (The Distant Hours), care se bucură de acelaşi succes.
În Ore îndepărtate, tânăra Edie Burchill încearcă să dezlege un episod misterios din trecutul mamei ei, căreia, în copilărie, familia Blythe îi oferă adăpost în timpul bombardamenteor naziste asupra Londrei. Castelul Milderhurst este un loc al secretelor nemărturisite, iar Edie, la 50 de ani după evenimentele în care au fost implicate mama ei şi surorile Blythe, descoperă mai mult decât se aştepta.
Ore îndepărtate va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, în traducerea Sînzianei Dragoş.
*
* *
Totul a început cu o scrisoare. O scrisoare de mult rătăcită, care a aşteptat o jumătate de secol într-un sac uitat de poştă în podul întunecat al unei case oarecare din Bermondsey. Câteodată mă mai gândesc la sacul acela de poştă: la sutele de scrisori de dragoste, bonuri de băcănie, felicitări de zile de naştere, scrisori de la copii către părinţi, toate de-avalma, fremătând de gânduri zădărnicte care şuşotesc pe întuneric. Aşteptând la nesfârşit să vină cineva care să-şi dea sema că ele sunt acolo. Căci se spune, cum bine ştiţi, că orice scrisoare îşi caută cititorul, că, mai devreme sau mai târziu, fie ca ne place sau nu, cuvintele ştiu cum să iasă la lumină, să scoată la iveală tot felul de taine.
Scuzaţi-mă, dar devin prea romantică! E un obicei căpătat în vremurile când citeam la lumina lanternei romane din secolul al nouăsprezecelea când părinţii mei credeau că dorm de mult. Ceea ce vreau să spun e că, dacă Arthur Tydell ar fi fost ceva mai responsabil şi dacă nu ar fi dat peste cap prea multe pahare de grog cu rom în seara aceea de Ajun şi nu s-ar fi dus acasă unde a adormit buştean, în loc să termine de dus scrisorile la destinaţie, dacă sacul de poştă nu ar fi fost pus bine în pod şi ţinut ascuns acolo mai bine de cincizeci de ani, până la moartea lui, când a dat peste el una din fiicele lui şi a anunţat ziarul Daily Mail, totul ar fi fost altfel... pentru mama, pentru mine şi mai ales pentru Juniper Blythe.
Dumneavoastră citiţi despre asta cu siguranţă la mult timp după această întâmplare; a apărut în toate ziarele, în ştirile de la televizor. Canalul 4 a făcut chiar şi o emisiune la care i-au invitat pe unii dintre destinatari să vorbească despre scrisori, despre acele voci din trecut care i-au luat prin surprindere. O femeie al cărei iubit fusese aviator, un bărbat cu o felicitare de ziua lui de naştere trimisă de fiul lui evacuat, un băieţel care a fost ucis de o bucată de obuz o săptămână mai târziu. Mi s-a părut că a fost un program foarte reuşit: emoţionant pe alocuri, cu poveşti vesele şi triste, intercalate cu filmări din timpul războiului. Chiar am plâns de câteva ori, dar asta nu are vreo importanţă, căci eu plâng destul de uşor.
Mama nu s-a dus la emisunea aceea. Producătorul a căutat-o şi a întrebat-o dacă era ceva special în scrisoarea aceea despre care ar dori să povestească întregii naţiuni, dar ea a spus ca nu, era doar un bon vechi, obişnuit, de haine comandate de la un magazin care nu mai funcţiona de mult. Dar nu era adevărat. Ştiu asta pentru că eram de faţă când a sosit. I-am văzut reacţia la scrisoarea pierdută şi nu a fost de loc ceva obişnuit.
Era într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui februarie, când iarna nu se lăsa dusă de loc, rondurile de flori erau îngheţate, iar eu venisem să o ajut să facă friptura de duminică. Fac asta uneori pentru că le place părinţilor mei, deşi sunt vegetariană şi ştiu că, la un moment dat, în timpul mesei, mama va începe să devină îngrijorată, apoi tot mai nervoasă, până când, în cele din urmă, se va porni să reverse statistici despre proteine şi anemii.
Curăţam cartofi în chiuvetă când s-a auzit scrisoarea căzând prin tăietura din uşă. De obicei poştaşul nu vine duminica, aşa că asta ar fi trebuit să ne dea de gândit, dar n-am luat în seamă. Eu eram prea preocupată cum să fac să le spun părinţilor mei că m-am despărţit de Jamie. Trecuseră două luni de când se întâmplase şi eram conştientă că trebuia să le spun până la urmă, dar, cu cât întârziam să rostesc cuvintele, cu atât se pietrificau mai tare. Şi aveam motive întemeiate să tac din gură: părinţilor mei nu le plăcuse Jamie niciodată şi suportă greu orice tulburare, iar mama se va îngrijora încă şi mai mult dacă ar şti că locuiesc singură în apartament. Şi cel mai mult îmi era groază de inevitabila discuţie stânjenitoare care ar urma după ce le-aş spune. Să văd mai întâi uimirea, apoi spaima şi în fine resemnarea perindându-se pe chipul mamei, pe măsură ce îşi dădea seama că obligaţiile ei materne îi cereau să ofere un fel de consolare... dar să ne întoarcem la scrisoare. La sunetul unui obiect care cade uşor prin gura cutiei poştale.
- Edie, te duci tu să iei poşta?
Asta era mama (iar Edie sunt eu, scuzaţi-mă, trebuia să vă fi spus mai devreme). Şi mi-a arătat cu capul spre uşa de la intrare, gesticulând cu mâna care nu era înfiptă în mădularele puiului.
Am lăsat cartoful în chiuvetă, m-am şters pe mâini cu prosopul de bucătărie şi m-am dus să aduc corespondenţa. Nu era decât o singură scrisoare pe stergătorul de la uşă: era un plic oficial al Poştei pe care scria că este o „corespondenţă redirecţionată”. I-am citit mamei ce scria pe etichetă în timp ce mă îndreptam înapoi spre bucătărie.
Ea terminase de umplut puiul şi se ştergea pe mâini. Mi-a luat scrisoarea din mâini încruntându-se uşor, mai mult din obicei decât dintr-un motiv anume, şi şi-a luat ochelarii înfipţi în ananasul din fructieră. Şi-a trecut iute privirea peste eticheta poştei şi a început să rupă plicul, ridicând din sprâncene.
Eu mă întorsesem deja la cartofii mei, o treabă evident mai atrăgătoare decât să mă uit la mama cum îşi deschide scrisoarea, aşa că îmi pare rău să mărturisesc că nu i-am văzut faţa când a scos plicul mai mic din cel mare, când şi-a dat seama cât de veche şi de simplă era hârtia şi cât de vechi timbrul, când a întors plicul să vadă numele scris pe spate. Dar mi-am imaginat de multe ori, de atunci încolo, cum i-a pierit culoarea din obraji, cum au început să-i tremure degetele încât i-a luat destul timp să rupă plicul.
Ceea ce nu trebuie să-mi imaginez insă e sunetul. Horcăitul acela oribil, gutural, urmat de o serie de suspine ascuţite care au umplut bucătăria şi m-au făcut să scap curăţitorul de cartofi şi să mă tai la deget.
- Ce-i, mamă?
M-au dus la ea şi am cuprins-o pe după umjeri, cu grijă să nu-i murdăresc rochia de sânge. Dar nu mi-a spus nimic. Nu putea, după cum mi-a spus mai târziu. Rămăsese înţepenită, cu lacrimile curgându-i pe obraji, strîngînd pliculeţul ciudat la piept, cu hârtia lui atât de subţire că puteam vedea colţul scrisorii împăturite înăuntru. Apoi a dispărut sus, în dormitor, spunându-mi grăbită ce să fac cu pasărea, cu cartofii, cu cuptorul.
În absenţa ei, bucătăria s-a lăsat năpădită de o tăcere îmbufnată şi eu am rămas liniştită, mişcându-mă încet ca să nu o risipesc şi mai tare. Mama mea nu plânge de obicei, dar momentul acela – tulburarea ei şi şocul pe care l-a avut – mi s-a părut ciudat de familiar, de parcă mai trăisem asta cândva. După cincisprezece minute în care am curăţat cartofi, mirându-mă de la cine ar fi putut fi acea scrisoare şi întrebându-mă ce să fac mai departe, m-am dus, în cele din urmă şi-am ciocănit la uşa ei, întrebând-o dacă nu voia un ceai. Îşi revenise de-acum şi ne-am aşezat una în faţa celeialte la măsuţa din bucătărie acoperită cu placă de ardezie. Pe când eu mă prefăceam că nu-mi dădeam seama că plânsese, a început să-mi spună despre conţinutul plicului.
- E o scrisoare de la o persoană pe care am cunoscut-o de mult, când aveam vreo doisprezece, treisprezece ani.
Mi-a venit atunci în minte, ca prin ceaţă, imaginea unei fotografii care stătuse pe noptiera bunicii când era foarte bătrână şi trăgea să moară. Trei copii, dintre care cel mai mic era mama: o fetiţă cu părul scurt şi închis la culoare, cocoţată pe ceva pe fundal. Ce ciudat! Stătusem la bunica de sute de ori dar îmi era imposibil să-mi aduc aminte trăsăturile fetiţei aceleia. Poate că nouă, copiilor, nu ne pasă de fapt cum au fost părinţii noştri înainte de a ne naşte noi, sau ne interesează doar dacă se întâmplă ceva anume care să aibă vreo legătură cu trecutul. Aşa că mi-am sorbit ceaiul înainte, aşteptând ca mama să vorbească mai departe.
- Nu cred că ţi-am povestit vreodată ceva despre vremea aceea, nu-i aşa? Era pe vremea războiului, cel de al doilea război mondial. Erau vremuri cumplite, o întreagă confuzie, atât de multe s-au stricat atunci. Părea că...a urmat ea oftând, ei bine, părea că lumea n-o să-şi mai revină niciodată la normal. De parcă ar fi deraiat de pe şine şi nimic nu o mai putea îndrepta la loc.
Şi-a strâns palmele în jurul cănii aburinde şi a rămas cu privirile pierdute de-asupra ei.
- Familia mea – mami, tati, Rita, Ed şi cu mine – locuiam într-o căsuţă în Strada Barlow, la Elephant and Castle şi, a doua zi după izbucnirea războiului, ne-au adunat de la şcoală şi ne-au dus la gară şi ne-au urcat în tren. N-o să uit cât oi trăi: toţi purtam ecusoane cu numele scrise pe ele, cu măşti de gaze şi ne duceam bocceluţele, iar mamele noastre, care se răzgândiseră, pesemne, veneau în goană pe drumul spre gară, strigând paznicilor să le dea drumul copiilor lor, ca mai apoi să strige la copiii mai mari să aibă grijă de cei mici, să nu-i scape din ochi.
S-a oprit o clipă, muşcându-şi buza de jos, de parcă ar fi retrăit scena în minte.
- Trebuie că erai foarte înspăimântată, am spus eu încetişor.
Noi nu suntem prea sentimentali, în familia noastră, altminteri aş fi întins mânile să i le cuprind pe ale ei.
- Sigur că am fost, la început.
Şi-a scos ochelarii şi s-a frecat la ochi. Fără ochelari, avea o privire vulnerabilă, abătută, asemeni unui mic animal nocturn zăpăcit de lumina zilei. Aşa că m-am bucurat când şi i-a pus la loc şi a continuat.
- Nu mai plecasem de-acasă niciodată , nu mai petrecusem nici o noapte departe de mama, dar îi aveam pe fratele şi pe sora mea mai mare şi, pe măsură ce trecea timpul şi unu dintre profesori ne-a împărţit batoane de ciocolată, ne-a mai venit inima la loc şi-am luat-o ca pe o mare aventură. Îţi dai seama?!? Tocmai izbucnise războiul, iar noi cântam cântece, mâncam pere din compot şi ne uitam pe fereastră, jucându-ne de-a spionii. Copiii sunt foarte rezistenţi, să ştii, chiar nesimţiţi câteodată. Am ajuns, în cele din urmă într-un oraş numit Cranbrook, unde ne-au împărţit în grupuri şi ne-au urcat în autobuze diferite. Cel în care am nimerit eu, cu Ed şi cu Rita ne-a dus în satul Milderhurst. Şi-acolo ne-au încolonat şi ne-au dus într-o sală mare, unde ne aştepta un grup de femei din partea locului, cu buzele sforţate în zâmbete largi, cu liste în mână. Ne-au pus să stăm în picioare, pe rânduri printre care umblau oameni care ne alegeau.
Cel mai iute au fost luaţi cei mici, mai ales cei drăguţi. Cred că lumea credea că or să le dea mai puţină bătaie de cap, că n-ar fi avut atâtea ifose de londonezi. Dar s-au lămurit ei repede, a zâmbit ea într-o parte. Pe fratele meu l-au luat mai întâi, era un băiat zdravăn, înalt pentru vârsta lui, iar ţăranii aveau mare nevoie de ajutor. După aceea, au luat-o şi pe Rita, împreună cu colega ei de clasă.
Ei, asta era. Am întins mâna şi am mângâiat-o pe a ei.
- Vai, mami!
- N-are importanţă! a spus ea, trăgându-şi mâna şi bătându-mă uşor peste degete. Dar n-am rămas eu chiar la urmă. Mai erau câţiva, un băieţel cu o boală cumplită de piele, nu ştiu ce s-o fi ales de el, dar rămăsese încă în mijlocul sălii când am plecat eu. Ştii, mult timp după aceea, ani şi ani de-a rândul, mă străduiam să cumpăr fructele lovite pe care puneam prima dată mâna la piaţă. Nu puteam să le iau, să le cercetez pe toate feţele şi să le pun înapoi la loc dacă nu-mi plăceau.
- Dar te-a ales şi pe tine cineva până la urmă, nu?
- Da, m-a ales şi pe mine, în cele din urmă, a spus ea, cu voce atât joasă, făcându-şi de lucru cu ceva în poală, încât a trebuit să mă aplec spre ea ca să aud. A venit târziu. Sala era aproape goală, majoritatea copiilor plecaseră şi doamnele de la Serviciul Femeilor Voluntare strângeau ceştile de ceai. Eu începusem să plâng un pic, dar foarte discret. Apoi, dintr-o dată, când şi-a făcut ea apariţia, sala întreagă, aerul din jur, părea că s-a schimbat.
- Cum aşa? am întrebat eu, strâmbând din nas, gândindu-mă la scena aceea din Carrie când explodează becurile.
- E greu de explicat. Ai întâlnit vreodată pe cineva care pare că aduce cu sine întreaga lui atmosferă când intră undeva?
Poate... am ridicat din umeri, nesigură. Prietena mea Sarah are obiceiul să facă lumea să întoarcă capul după ea oriunde se duce, nu e chiar un fenomen atmosferic, dar cam aşa ceva...
- Nu, sigur că nu ai întâlnit. Sună prosteşte când spui aşa! Ceea ce vreu să spun e că era atât de diferită de alţi oameni, avea ceva mai mult..., nu ştiu cum să spun. Mai mult. Era frumoasă într-un fel ciudat, cu părul lung, ochii mari, destul de sălbatică, dar nu asta o făcea să pară altfel. La vremea aceea, în septembrie 1939, nu avea decât şaptesprezece ani, dar toate celelate femei păreau că se pleacă dinaintea ei când a apărut.
- Din respect?
- Da, ăsta e cuvântul, respect. Erau surprinse să o vadă şi nu ştiau cum să se poarte. În cele din urma, una dintre ele i s-a adresat întrebând-o cu ce îi poate fi de folos, dar fata şi-a fluturat degetele lungi şi le-a anunţat că a venit să îşi ia copilul ei evacuat. Chiar aşa a zis: copilul ei, nu un copil evacuat. Şi s-a îndreptat apoi ţintă spre locul unde mă aşezasem eu pe podea. „Cum te cheamă? m-a întrebat şi, după ce i-am spus, mi-a zâmbit şi-a zis că trebuie să fiu tare obosită după un drum atât de lung. „N-ai vrea să vii să stai la mine?”, iar eu am încuviinţat din cap, sau aşa cred că am făcut, căci ea s-a întors către femeia cea mai autoritară de acolo, cea cu lista în mână, şi i-a spus că o să mă ia la ea acasă.
- Şi cum o chema?
- Blythe, a răspuns mama, abia oprindu-şi un fior imperceptibil. Juniper Blythe.
- Şi scrisoarea asta e de la ea?
Mama a dat din cap.
- Apoi m-a dus la cea mai elegantă maşină pe care o văzusem până atunci şi ne-am dus spre casa unde locuia cu surorile ei gemene mai mari decât ea. Am trecut printre nişte porţi mari de fier, pe o alee şerpuită până când am ajuns dinaintea unei clădiri enorme de piatră, înconjurată de o pădure deasă: Castelul Milderhurst.
Numele părea rupt dintr-un roman gotic şi am tresărit, amintindu-mi suspinul mamei când a citit numele şi adresa expeditorului de pe spatele plicului. Mai auzisem eu poveşti despre copii evacuaţi, despre unele întâmplări de pe vremea aceea, aşa că am întrebat-o fără suflare:
- Era lugubru?
- O, nu, nicidecum. Dimpotrivă!
- Dar scrisoare-asta...? Te-a făcut să...
- Scrisoarea a fost o surpriză, asta-i tot. O amintire dintr-un trecut foarte îndepărtat.
A tăcut şi gândul mi-a zburat la cât de cumplită trebuie să fi fost evacuarea, cât de înspăimântătoare, cât de straniu trebuie să fi fost pentru un copil să fie trimis într-un loc necunoscut, unde totul era atât de diferit. Îmi aduceam aminte de propriile mele experienţe din copilărie, de groaza de a fi azvârlită în situaţii noi, care te vlăguiau de-a dreptul, de legăturile excesive, născute din necesitate, faţă de clădiri, de adulţi înţelegători, de prieteni deosebiţi, pentru a putea supravieţui. Gândul la acele prietenii stăruitoare m-a făcut să o întreb:
- Dar te-ai întors vreodată, mamă, la Milderhurst, după război?
- Sigur că nu, de ce m-aş mai fi întors, mi-a răspuns, privindu-mă uimită.
- Ştiu şi eu? Aşa, să-i mai vezi, să-i saluţi. Să-ţi vezi prietena.
- Nu, a repetat ea convisă. Aveam propria mea familie la Londra, mama avea nevoie de mine şi, pe-deasupra, era atâta treabă de făcut, de curăţat peste tot după război. Viaţa adevărată şi-a urmat cursul.
Şi cu asta am ştiut că vălul atât de cunoscut de tăcere s-a lăsat din nou între noi şi confesiunea s-a sfârşit.
Fragment din Ore îndepărtate de Kate Morton, roman care va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, în traducerea Sînzianei Dragoş
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
