Într-o zi, Felipe Díaz, un intelectual chilian, strălucit, educat, angajat politic, dar şi trăirist, afemeiat şi mare băutor, este găsit mort în apartamentul său din Paris de către doctorul Patricio Illanes. Acesta, un tip sever, mai în vârstă, are un mariaj fericit cu Silvia, mult mai tânără decât el, şi amândoi sunt prieteni apropiaţi ai lui Felipe.
Jorge Edwards este unul dintre cei mai mari scriitori de expresie spaniolă ai zilelor noastre. A primit Premiul Naţional de Literatură (1994) şi Premiul Cervantes (1999), cea mai înaltă distincţie pentru literatură din lumea hispanică.
În operele cu caracter autobiografic ale lui Stendhal, în scrierile aşa-zis "intime", există un personaj care apare în repetate rânduri, un prieten pe care naratorul îl observă mereu plin de curiozitate, distrându-se cu ciudăţeniile lui, cu sclipirile lui de geniu şi în primul rând cu isprăvile lui erotice, personaj despre care spune, cu insistenţă şi în pasaje foarte îndepărate unele de altele, ceea ce denotă aproape o obsesie, că are următorul obicei: simte nevoia să facă amor cu altă femeie în fiecare noapte. Odată ce a posedat o femeie, corpul ei devine pentru personajul cu pricina la fel de indiferent ca al unui bărbat. Aşa spune domnul Stendhal într-o pagină pe care nu mi-o amintesc cu exactitate, pentru că citez din memorie. Acum, eu, în calitate de stendhalian cu state vechi (ajunsesem pe vremuri, pe când eram un tânăr de patruzeci şi ceva de ani, să susţin, într-un articol incomprehensibil şi pretenţios, publicat în revista Aurora, teza extravagantă că autorul Mănăstirii din Parma era un precursor al marxismului), am bănuit mereu că acest personaj, care apare în mijlocul diverselor texte, în capitolele despre Paris, despre Rue de Grenelle, despre Faubourg Saint-Germain sau în Henri Brullard, în episoadele londoneze din Recuerdos de egotismo, în paginile de jurnal şi în scrisori, acest personaj deci este Stendhal însuşi, care se portretizează astfel pe sine, cu un amestec de narcisism şi de disimulare, cu această ambiguitate înşelătoare, camuflantă, într-o oarecare măsură automăgulitoare, care este de fapt inerentă oricărui autoportret literar, şi bănuiesc de asemenea că întruparea acestui personaj, cel puţin pentru mine şi în interiorul micii mele lumi, este cine altcineva decât Felipe Díaz. Bănuiam asta de mult, iar acum, după întâmplările din ultimele săptămâni, bănuielile mele tind să se confirme. I-am şi spus-o, de altminteri, la un moment dat, într-o situaţie de inegalitate de whisky contra limonadă, iar el a profitat ca să dezgroape o poveste cu fuste pe care nu i-o ştiam. Ştiam destule, desigur, dar câteodată aveam impresia paranoică că mă înşela în privinţa adevărului, prefăcându-se că îmi spune tot, că nu era în stare să-mi ascundă nimic, aşa încât ceea ce îmi ascundea devenea cu atât mai ascuns. Paranoia? Cine ştie? Oricum, atunci când i-am spus despre strămoşul lui stendhalian, mi-a povestit despre o fată din Montparnasse, Mélanie Sylvestre, o femeie frumoasă, originară din estul francez, robustă, cu pielea groasă şi măslinie, un pic vicioasă, prietenă cu Giacometti şi cu alţi artişti în anii ei cei mai frumoşi şi care se culcase într-o noapte cu un aristocrat cunoscut, proprietar, pare-se, a unei mici podgorii lângă Dijon, viţă care se găsea exact în zona ilustră şi bogată în vinuri de soi din Burgundia. Cu intuiţia ei de libertină, Mélanie şi-a dat seama repede că marchizul de nu ştiu ce, producătorul de vinuri, aparţinea speciei descrise de Stendhal şi astfel ea îşi câştigase existenţa, în urma acestei interesante descoperiri, găsindu-i acestuia femei, nu de meserie, ci simple amatoare, pentru distracţiile lui nocturne. Felipe mi-a povestit, cu mâna la gură, pentru că îi plăceau falsele mistere (ah, ticălosul!), că şi el făcuse amor cu faimoasa Mélanie şi că avusese ocazia să guste din câteva sticle pântecoase, din Burgundia ale lui Monsieur le Marquis.
- De câte ori? l-am întrebat, în stilul duhovnicilor inchizitori şi transpiraţi din adolescenţa noastră, iar el a răspuns, dând din umeri:
- Două nopţi. Două nopţi la mare distanţă una de alta. Aşa încât teoria ta cu o singură noapte unică, sau cu un singur coit nu ţine, cel puţin în cazul meu.
Îmi povestise istoria asta cu mult timp în urmă şi, în timp ce-l aşteptam duminică dimineaţa pe terasa de lângă Dom, printr-o asociere de idei firească, îmi revenise în minte. Felipe a ajuns târziu, spre amiază, pus la punct, cu o cămaşă bleumarin şi sacou de in crem, una din acele combinaţii tipice pentru sud-americani, care învăţă să se îmbrace cu inteligenţă şi cochetărie de mici, lucru destul de rar printre intelectualii de stânga care ajungeau la Paris cu limba scoasă, alergând după faimă internaţională (la începutul anilor '60) sau persecutaţi de dictatorul de rigoare sau ambele. Era un pic palid, proaspăt ras curând şi parfumat, avea o privirea rece, absentă şi cu teanc gros de ziare sub braţ: Libération, Le Figaro, InternationalHerald Tribune, El País, Le Monde din seara trecută şi cred că încă unul.
- De-acum, a zis, cu un aer de resemnare ce prevestea confesiuni solemne, aer care m-a obligat, din cauza patetismului, a ingenuităţii sale, să-mi înghit râsul, o să mă dedic ascultării studiilor pentru pian ale lui Rahmaninov, care îmi plac, am ajuns la concluzia asta, foarte mult, chiar şi când nu corespund gustului consacrat printre licenţiaţii în filozofie...
- Ţi-a mers rău, deci, cu filozoafele?
A făcut un gest în aer, vrând să spună, ca Hamlet prietenului său, că existau lucruri pe lumea asta şi pe cealaltă pe care filozofia mea, că tot vorbeam de filozofie, nu putea să le înţeleagă.
- O să mă dedic lecturii epistolelor lui Seneca, relecturii lui Marcel Proust şi a lui Dostoievski; o să arunc o privire şi pe opera lui Pérez Galdós...
- Pérez Galdós!
- L-am avut dintotdeauna în veceu. Şi o să urmăresc presa zilnică, a adăugat, oftând, oarecum mai calm şi mai puţin absent decât la început.
- Deci cum a reacţionat ea? mi-am permis să întreb.
- Ea?
Şi s-a dovedit că ea, filozoafa, avusese, după cum spunea Felipe, o reacţie neaşteptată, stranie, extrem de stranie, a accentuat, care l-a umplut de perplexitate, de îngrijorare, de cea mai autentică teamă. Îi spusese în jur de ora 12, deci de curând, după ce se sculase şi intrase în bucătăria lui şi după ce preparase, cu puţinul care se găsea acolo, făcându-şi drum cu inteligenţă prin dezordine, prin cea mai nemaivăzută dezordine, fără să întrebe unde sunt cafetiera, cănile, zaharniţa etc. (detaliu care i se păruse de o subtilitate notabilă şi tocmai de asta îngrijorătoare, o subtilitate de persoană care îi ştia casa de o viaţă şi care ştia, cu înţelepciune de gheişă, să-i satisfacă şi cele mai mici capricii), un mic dejun copios, cu bucăţele perfecte de pâine prăjită, unse cu un rest de unt şi apoi cu o picătură de marmeladă de mandarine de care uitase că există în dulap, după toată acea pregătire abilă şi meticuloasă, îi spusese următoarele:
- Nu-ţi face griji, dar absolut deloc. Pentru noaptea asta sau pentru orice altă noapte trecută sau viitoare. Stai liniştit. Dacă deja ai ales sticla, pentru că se pare că ai ales-o, nu ai nici un motiv să mă alungi. Eu o să mă bag în sticlă dacă nu te deranjează, şi cu asta, basta. Pentru că cu tine, chiar şi dacă facem amor o dată pe an sau niciodată, mă simt de o mie de ori mai mulţumită, mai fericită, decât cu profesorul elveţian, care vrea să facem asta în fiecare noapte şi în fiecare dimineaţă, şi care după ce o facem, se bagă cu capul în calculator, în hârţoagele lui, în fişe şi în dicţionare şi nu-l mai scoate toată ziua, înţelegi? Mă uit la faţa ta frumoasă, dar lovită, devastată, la obrajii tăi brăzdaţi, de parcă ţi-ai fi petrecut ultimii douăzeci de ani într-un ring de box, la ridurile din colţul ochilor şi la ochişorii tăi care râd şi care se uită la mine şi mă străpung şi mă fac să simt fluturi în stomac şi sunt fericită. Nu am nevoie de nimic altceva! Îţi jur pe mama şi pe tata, pe Platon şi pe Aristotel! O să mă bag în sticla ta şi în timp ce tu te îneci cu whisky, eu am să mă încolăcesc liniştită, am să mă fac ghem, ca un vierme într-o sticlă de mezcal din ţara mea, şi am să scriu romane, şi eseuri, şi piese de teatru...
- Aşa mi-a zis, a exclamat Felipe, bătându-se cu mâna de frunte. Mexicano-japoneza specialistă în Leibniz, în teoria monadelor! Îţi dai seama, Patito? Şi apoi, imediat, convinsă, sigură că se află în cea mai bună dintre lumile posibile, şi-a ridicat braţele în sus, a scos un da! de bucurie, victorios, asemănător cu cel al sinucigaşilor kamikaze când se urcă în avioanele de pe urmă, şi cu un singur salt mi s-a aşezat în poală şi m-a îmbrăţişat cu braţele ei slabe, dar bine formate şi cu muşchi de oţel, aproape să mă sufoce, aproape să mă lase fără suflu. Ce braţe, ce îmbrăţişare, ce sperietură! M-am trezit îmblânzit de filozoafă, care nici măcar nu-şi dăduse osteneala să-mi ceară voie, şi prima mea reacţie a fost de respingere hotărâtă, chiar de furie, dar ea, aşa cum ţi-am spus, are un miros natural absolut unic pe acest pământ trădător şi o piele de o frumuseţe irezistibilă, o piele andaluză cu o vagă tentă asiatică, iar ţâţişoarele ei sunt, îţi jur, cele mai perfecte pe care le-am văzut în ultimii douăzeci de ani, în ultimii treizeci... Ţâţişoare ca nişte merişoare, a început să declame, ca apucat, într-un fel de delir...
- Nu te mai potoleşti, Felipe Díaz, am zis eu, gândindu-mă cu ciudă, cu o enervare pe care nu puteam s-o controlez, la alţi sâni incomparabili sau care fuseseră aşa până de curând şi pe care el, cu siguranţă, îi atinsese şi îi muşcase.
- Asta aşa e, a fost de acord, uitându-se în jos, cu un aer vinovat. Nu mă potolesc!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
