Papillon - pictor suprarealist. Iata o asociere bizara, cu atat mai mult cu cat este vorba despre un personaj real, unul dintre cei mai interesanti pictori suprarealisti contemporani, artistul clujean Ovidiu Avram. E de ajuns sa-ti arunci privirea pe tablourile sale pentru a plonja intr-un alt univers. Totul este real dar, in acelasi timp, pluteste deasupra realitatii. Artistul recunoaste ca Dali si Max Ernst i-au fost maestri, dar adauga imediat ca s-a straduit sa-si gaseasca propria carare. Care nu a fost una lesnicioasa. A fortat granite si a peregrinat prin Europa anilor '80 in cautarea libertatii. A gasit-o, apoi s-a intors acasa ca sa picteze. Si sa povesteasca... (Radu Constantinescu)
Am copilarit la Teius, marele nod de cale ferata din inima Transilvaniei. Asa ca, in mod firesc, locomotivele au fost cele dintai masinarii fabuloase care mi-au aparut in fata. Am fost fascinat de ele. Primele mele mazgalituri erau trenuri si locomotive. Tin minte ca la scoala eram pedepsit pentru ca, spre disperarea dascalilor, pe caietele de curat apareau tot timpul... locomotive. Si trebuie sa marturisesc ca nici azi nu ma lasa indiferent acest subiect.
Teiusul era pe atunci un "bastion" al feroviarilor. Tatal meu lucra la CFR, un unchi era mecanic de locomotiva, aveam pe atunci 5-6 ani, eram la gradinita, si intr-o zi m-a luat cu el pe locomotiva sa fac drumul Teius-Cluj-Teius. A fost calatoria vietii mele, desi de atunci am batut mapamondul de-a lungul si de-a latul. Nu stiam ca peste ani si ani, voi parcurge frecvent acest traseu, in cautarea linistii atelierului de creatie pe care nu o poti gasi intr-un oras mare.
Acolo, la Teius, am avut sansa sa intalnesc un om, un profesor de la care am aflat ce lucruri minunate exista in lumea asta. Pentru a face fata "concurentei" cu strada vecina, in ceea ce priveste performantele scolare ale fiiilor lor, parintii au angajat un meditator pentru mine si pentru sora-mea. Sansa a fost ca acest personaj, de moda veche, exigent si sobru, sa fie, in acelasi timp, un om extrem de informat, la curent cu tot ce se intampla in lumea asta in domeniul culturii si al stiintei. De la el am aflat ce este un roman, cum trebuie citita o poezie, pe unde a calatorit capitanul Cook, cum functioneaza o racheta etc. Mai mult decat atat, la el am vazut pentru prima data si am citit pe nerasuflate colectia revistei Secolul XX. Eram fascinat ca pot exista astfel de carti, in care apar picturi, portrete de oameni interesanti, literatura si filosofie. Eram in clasa a VII-a, a VIII-a si pentru mine asta a insemnat enorm. El mi-a deschis apetitul spre citit, spre cultura. Iar de aici la pictura a mai fost doar un pas...
Tatal meu nu voia sa auda de arta plastica, asa ca m-am inscris la Cugir, la Liceul industrial constructii de masini. Eram disperat, dar acum imi dau seama ca mi-a prins foarte bine ce am invatat atunci, pentru ca cele mai recente lucrari ale mele, care sper sa intre in productie de serie in lunile ce urmeaza, sunt decoratiuni de usi in fier forjat, sculpturi metalice moderne de mobilier (dulapuri, ceasuri decorative) pe care nu le-as fi putut concepe si proiecta daca nu as fi fost familiarizat cu tehnicile de lucru in domeniu. Oricum, la Cugir profesorii si-au dat seama repede ca nu pot scoate din mine un... strungar fruntas si, vazandu-mi preocuparile artistice, m-au ajutat sa-mi amenajez un atelier de pictura in incinta scolii. Era spre cinstea si onoarea institutiei la care invatam si care, in numele meu, a obtinut nenumarate premii judetene si nationale. La terminarea liceului, din nou nu mi-am urmat vocatia. Am dat la filosofie si am picat pentru ca am intarziat la examen. Am facut armata si abia apoi, cu mintile adunate, am intrat in fagasul firesc al destinului, la Institutul de Arte Plastice din Cluj. Ai mei mi-au privit cu neincredere optiunea. Terminasem de cativa ani Institutul, eram deja artist plastic cu diploma, si ma aflam acasa, la Teius, cu tata si cu niste prieteni intre care prozatorul Radu Tuculescu. Si tata imi facea morala pentru ca tocmai divortasem. Radu mi-a luat apararea si i-a spus tatei: "Lasati, domnule Avram, Picasso a avut sase neveste...". La care tata a explodat si a strigat la mine: "Bine, mai baiete, si tu vrei sa ajungi ca Picasso?!"...
Nu faci pictura numai pentru tine
Daca ar fi sa ma definesc din punct de vedere artistic, as spune ca ma plasez la granita dintre realist si vizionar. Practic o pictura suprarealista puternic ancorata in figurativ. E un drum pe care l-am gasit cu vreo sase ani in urma, dupa alte incercari, unele de natura abstracta. Sigur ca, in fiecare dintre aceste incercari, se putea recunoaste ceva din stilul meu de acum. Sunt mereu altul, dar mereu acelasi. Cred ca felul in care pictez acum imi convine cel mai bine, deoarece am descoperit ca astfel pot exprima cel mai bine mesajul. In conceptia mea, actul artistic nu este unul singular. Nu faci pictura numai pentru tine. La capatul celalalt, te asteapta cineva caruia trebuie sa-i comunici gandurile tale.
Multi ma intreaba, mai direct, mai pe ocolite cat se poate castiga cu asemenea lucrari. Suma medie cu care s-a vandut un tablou de-al meu a fost cam de 5.000 de euro. Dar se intampla ca eu sa vand tabloul cu o suma, iar apoi acesta sa se vanda mai departe mai scump. Ca artist, practic nu prea am control asupra lucrarii, dupa ce am instrainat-o. Am donat, odata, in scop umanitar o grafica, dupa care am descoperit ca se vanduse la licitatie cu 6.000 de euro... Oricum, atelierul meu este deschis oricand amatorilor de pictura, care s-au invatat sa nu ma ocoleasca. Mai ales in ultimii ani, criticii au incercat sa gaseasca in tablourile mele fel de fel de influente. Nu vreau sa-i dezamagesc. Recunosc ca sunt influentat de clasicii suprarealismului, Dali, Max Ernest. Dar ma simt obligat sa adaug ca trebuie sa-ti gasesti propria carare prin hatisul prin care inaintezi, sa ai propria vibratie. Pe de alta parte, cred ca ar fi prea simplist sa discutam, mai ales in cazul unui artist, numai despre acest gen de influente. Viata este extrem de complicata, iar meandrele sale pot influenta neasteptat destinul unui creator.
"Vei ajunge singur la drumul cel bun"
Am fost in bune relatii cu Nicolae Steinhardt. Am avut fericirea sa am o cronica scrisa de acesta despre o expozitie a mea, aparuta prin 1987, cu doi ani inainte de moartea sa. El si invatatura lui m-au ajutat la un moment dat sa tin directia, pe vremea derivei mele din Occident spre esoterism si doctrinele orientale.
L-am cunoscut intr-un grup de prieteni la Cluj, cand el era calugar la manastirea Rohia. Facea un fel de naveta intre Rohia, Cluj si Bucuresti si in acele drumuri lungi am putut sta de vorba nestingheriti. Eu il intrebam despre India, despre ocultism. Iar optiunile lui ortodoxe erau foarte clare si mi le talmacea rabdator, spunandu-mi: "Fiecare este liber sa faca ce vrea. Dar vei vedea ca vei ajunge singur la drumul cel bun". Si asa a fost. Predispozitia mea pentru esoterism s-a dovedit a fi extrem de periculoasa. Era dupa moartea lui Steinhardt si, avand in memorie indemnurile sale, m-am retras o vreme la manastirea Nicula unde, cu masluri si slujbe de exorcizare, am reusit sa ma vindec. Am inteles atunci ca in viata poti trece prin perioade de fascinatie, dupa care te lecuiesti daca ai un punct de referinta. Nicolae Steinhardt a fost pentru mine un astfel de far.
Si pentru ca am deschis discutia despre Occident, vreau sa spun cateva cuvinte despre aceasta experienta pe care am trait-o pe cand aveam 35 de ani. Era in 1988 si principala mea problema, ca pictor, era legata de imposibilitatea documentarii. Canalele pe care puteai veni in contact cu tendintele din Occident erau foarte inguste in Romania. Nu atat cenzura te deranja. Puteai sa pictezi orice, ca tot nu intelegeau. Ba, as zice, ca te luau la intrebari pentru ceea ce spuneai, nu pentru ce pictai. Insa eram rupti de lume, iar eu voiam sa vad care este situatia "dincolo". Asa am hotarat sa-mi iau lumea in cap. Pur si simplu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
