Partida de canasta este un volum de "povestiri de exil" interesant atat prin abordarea lejera, "nord-americana", a naratiunii (ritm alert, poveste bine intretinuta si suspans), cat si prin subiectele inedite. Tema este lumea exilului romanesc de peste Ocean, iar povestirile, scrise de un narator care se implica rareori in destinele eroilor sai, sunt spectaculoase tocmai prin aceasta ciocnire a civilizatiilor, prin inventarea unor personaje care, s-ar putea spune, intruchipeaza o noua tipologie literara, cea a "romanului ratacitor" intr-o lume pe care o descopera cu naivitate si cu uimire si in care, in cele din urma, invata sa traiasca.
Mircea Gheorghe s-a nascut in 1943. A studiat la Universitatea din Bucuresti (1961-1966, Facultatea de Filologie) si la Universitatea din Montreal (1993-1995, masterat in biblioteconomie si stiintele informatiei). S-a stabilit in Canada din 1990. Este redactor la revistele Luceafarul romanesc, Hypatia, Argus, in Canada; este totodata autor de sinteze de istoria criticii literare romanesti, publicate la Biblioteca Centrala Pedagogica, de lucrari didactice si pedagogice; in plus, este traducator (Fernand Braudel, Pierre Chaunu, Jean-Marie Guyau, Yvan Allaire etc.), cronicar literar, ziarist si prozator (aproximativ 400 de articole, cronici, povestiri, eseuri, interviuri publicate in reviste din Romania si din diaspora).
Partida de canasta este volumul sau de debut.
MARJOLAINE
In fiecare zi, inainte de a lua autobuzul spre biblioteca unde lucram de cateva luni, ma opream la o bacanie din coltul strazii, sa-mi cumpar cate ceva de mancare pentru pauza de pranz.
Dar in ziua aceea trebuia sa fiu la serviciu abia la ora 12 si aveam doua ore in fata. Asa se face ca am putut sta de vorba pe indelete cu Peter, care mi-a spus povestea lui Marjolaine.
Stateam la rand sa platesc niste cornuri proaspete si l-am vazut in fata mea impingand un carucior aproape plin. Desigur cumparaturi pentru doua-trei saptamani, daca nu chiar pentru o luna. Si nu pentru o singura persoana. Mi-a facut zambitor semn sa trec inaintea lui. I-am multumit si atunci mi-am dat seama ca il cunosteam.
Numai din vedere. Peter canta si se acompania la ghitara intr-o statie de metrou dintr-un cartier in care locuisem in urma cu un an si ceva. Cutia pentru contributia celor care l-ar fi apreciat se afla la doi-trei metri mai departe, in calea trecatorilor, ca o piesa detasata, ca un obiect ce nu-i apartinea. S-ar fi zis ca un soi de mandrie il impiedica sa o tina aproape de el. In felul asta el parea indiferent la cat se aduna in cutie si dadea impresia ca nu e acolo pentru bani. Canta cu o voce placuta, vag ragusita, fara volum, era un Nat King Cole de buzunar. Il remarcasem din primele zile de cand ma mutasem in cartierul acela. Avea fata usor buhaita, cearcane si o bentita rosie in jurul capului - un artificiu juvenil, intr-un elan de a parea mai tanar decat cei 35-40 de ani pe care nu-i purta frumos. O singura data i-am lasat si eu un dolar si mi s-a parut, privindu-l cu coada ochiului, aproape involuntar, ca schiteaza o mica plecaciune. Probabil fiindca-si imagina ca nu-l vad. De atunci nu ma mai oprisem niciodata, dar, trecand prin fata lui, de fiecare data calcam mai rar, ca sa-l pot asculta ceva mai mult. Fiindca Peter canta repertoriul lui Joe Dassin, Aznavour si Adamo - lucruri din alta lume si din alte vremuri si era o adevarata sansa sa le auzi aici, in America de Nord.
Dar de peste un an schimbasem cartierul si il uitasem.
Acum, la bacanie, ma pregateam sa ies dupa ce rasfoisem cateva minute un jurnal de cartier gratuit expus pe-o etajera, cand l-am vazut pe Peter (dar nu-i stiam inca numele!) in spatele meu incarcat de pachete si miscandu-se greu. Nu era prea inalt, era ceva dezordonat in felul de a-si transporta cumparaturile, parca salta, si deodata mi-am dat seama ca era schiop.
- Pot sa te-ajut? l-am intrebat.
- Esti amabil, cativa pasi pana afara n-ar fi rau. Pe urma am sa iau un taxi.
I-am luat din mana vreo trei, patru pungi pline ochi si, in timp ce ieseam din magazin, am incercat sa incropesc o conversatie:
- Canti tot la Snowdon?
M-a privit surprins.
- Ma stii?
- Am stat doi ani pe Queen Mary...
- Nu mai cant acolo, sunt acum la Lionel Groulx, trei zile pe saptamana pana la pranz.
- Esti talentat, imi placea cum canti...
- Merge...
Isi lasa jos pungile din mana si-mi intinse mana.
- Numele meu e Peter.
I-am strans mana, i-am spus ca sunt incantat de cunostinta si m-am prezentat si eu. S-a uitat putin intrigat la mine:
- Ce nume e asta? Dupa accent, ma gandeam ca esti italian...
- E un nume romanesc.
- Aha.
A tacut cateva clipe, ganditor. Uitase de taxi, stateam pe marginea trotuarului, vag incurcati.
- Baietii care canta dupa mine la Lionel Groulx sunt tot romani, a continuat el. O vioara, un acordeon si un tambal. Nu-s grozavi, fac mai multa galagie decat muzica.
- Cred ca-i stiu, am zis.
Da, ii stiam. Ii auzisem de cateva ori, aveau un repertoriu fix - un ceardas, Ciocarlia, Ave Maria si inca vreo doua-trei piese. Cantau cu elan si am vazut oameni care-i aplaudau. Peter era prea sever.
- N-am chef sa merg acasa, mi-a spus brusc Peter. Ajuta-ma sa duc astea pana aici la colt, la Van Houtte, vreau sa iau o cafea si un muffin.
Am pornit alaturi unul de altul.
- Ai vorbit vreodata cu ei?
- Cu cine?
- Cu romanii de la Lionel Groulx. Sunt de-ai tai...
- N-am vorbit, nu stiu daca le-ar face placere.
- S-ar putea sa nu le faca, a convenit el. De obicei nu ne place sa vorbim cu de-ai nostri cand suntem printre straini. Noi astia din Quebec cand mergem in Florida ne aranjam sa nu fim niciodata vecini, macar atunci sa mai scapam unii de altii....
Nu era multa lume in Van Houtte, doar vreo trei-patru mese ocupate.
- Te deranjeaza daca raman cu dumneata cateva minute? l-am intrebat. As lua si eu o cafea.
S-a luminat la fata.
- Imi pare bine, mai stam de vorba.
Am ales o masa langa fereastra si, in timp ce el era ocupat sa aranjeze pungile de plastic pline de cumparaturi pe langa el, m-am dus la bar si am cerut doua cafele si un muffin pentru Peter.
- E proaspat, a apreciat el muffin-ul. Vrei? Si mi l-a intins sa rup o bucata. Am refuzat.
- De cand canti in statiile de metrou? l-am intrebat in timp ce-mi puneam zaharul si doua cutiute de lapte in cafea.
- De sapte ani. De ce ma-ntrebi?
- Canti bine. Mai stiu o fata care canta la Snowdon... cu parul rosu si imbracata mereu in sort... Nu prea tanara...
- Myriam...
- Pe urma un flautist... pe catalige, imbracat in verde... Si el destul de in varsta...
- Marc...
- Sau mexicanul batran, ragusit, cu un sombrero mare si murdar si imbracat intr-un costum rosu, vechi, cu fireturi galbene...
- Alfredo...
- Are un defect de voce... poate e prea uzata...
- Vai de capul lui, e bolnav, in cateva luni se curata.
- Si pianistul?
- Care?
- Unul slab si trist, cu ochelari, carunt. Canta Mozart, Chopin, Bach...
- Victor...
- Nu cumva e rus?
- Evreu rus, de ce?
- Are o figura de rus. Canta repede... E un virtuoz... Imi place...
- Marjolaine zicea ca nu aude ce canta...
- Marjolaine?!
- O oarba. Canta si ea pe vremuri ca noi...
Mi-am aprins o tigara.
Peter stranse cu grija firimiturile de la muffin si le puse intr-un servetel pe care-l impaturi meticulos. Se uita in jur dupa un cos cu gunoi. Nu era. Lasa servetelul pe masa, sub farfurioara de la ceasca de cafea.
- Nu prea esti vorbaret... observa el putin ironic.
- Ce spuneai de Marjolaine?
- Te intereseaza?
- Da, foarte tare...
- De cand esti aici?
- De patru ani...
- Nu mai canta de cinci. Muziciana adevarata, singura dintre noi. Canta la violoncel dumnezeieste. Si la pian, dar numai acasa, pentru prieteni... O femeie frumoasa, nu frumoasa, interesanta...
- Unde canta?
- La Place des Arts, de doua ori pe saptamana. Dar numai la pranz, pana spre ora trei, trei si jumatate, fiindca ii era imposibil sa ajunga la 4 dimineata ca noi ceilalti si sa se treaca pe lista...
- Ce lista?
- Cine vrea sa cante in primul schimb, de la sapte, trebuie sa fie luni la 4 dimineata in statia de metrou pe care si-a ales-o, ca sa se treaca pe lista. Poti alege si alte schimburi, dar cele mai bune sunt dimineata si dupa-amiaza, in jurul orei 5.
- De ce?
- Fiindca atunci oamenii se duc ori se intorc de la serviciu. Marjolaine era inscrisa de obicei de Marc, dar pentru orele de pranz.
- Nu credeam ca e o regula...
- Este.
Am tacut iar.
- Esti ziarist? m-a intrebat Peter.
- De ce?
- Intrebi mereu, altminteri nu spui nimic.
- Nu, dar ma intereseaza Marjolaine.
- Fiecare avem povestea noastra. Si eu, si Myriam, si Marc, si Victor, si Marjolaine. Poate ca si dumneata... Sau esti milionar?
- Nici vorba.
- E clar. Marjolaine s-a nascut oarba. Nu a vazut nici macar o zi. A ramas singura de la 9 ani. Parintii i-au murit intr-o zi de Craciun in Columbia Britanica, la o partida de schi in muntii Kootenay, tarati de o avalansa intr-un lac de la poalele muntelui... Kokanee... Marjolaine s-a nascut oarba, dar era un copil genial, canta la pian de la cinci ani. Avea o matusa in Franta care a luat-o la ea, la Lyon.
- Nu avea alte rude aici?
- Poate avea, poate n-avea, ea a ajuns la Lyon. Matusa aia a crescut-o cu profesori de pian, de violoncel, de germana si engleza. A studiat si la Conservator, unde a fost una dintre cele mai bune studente. La 20 de ani s-a maritat, fara voia matusii, cu un francez. A stat cu el opt ani si a facut doi copii, un baiat si-o fata. Pe urma francezul a incercat s-o omoare din gelozie si ea l-a parasit. Si, intr-o zi, si-a luat copiii, cutia cu violoncelul si a trecut in Germania, fara sa mai ia legatura cu matusa, care era bolnava si senila. Avea in Germania pe cineva, nu stiu exact pe cine, nu ne-a spus niciodata. A stat trei ani acolo dand lectii de violoncel, pana cand unul dintre prietenii de familie a aflat de ea si i-a scris. S-a oferit sa-i plateasca avionul ca sa se intoarca la Montreal. I-a promis ca o sa-i gaseasca o casa si ea a s-a intors.
- Din ce traia?
- Avea ajutor social. Dar nu-i ajungeau banii pentru chirie si pentru copii, mai ales cand i s-a imbolnavit fetita. A inceput sa cante prin statiile de metrou. Avea mare succes, la Place des Arts, de multe ori intra la concurenta cu salile in care cantau artistii consacrati. Aia cantau pe bani multi, nu ca noi pe maruntis...
Peter privea pe geam cu un fel de amaraciune.
- Era sensibila dar dura. Myriam, care este nebuna si rea, devenea o pisicuta cand vorbea cu ea. A cantat de vreo cateva ori si cu Victor, dar s-au despartit, fiindca Victor se intimida si nu mai era in stare sa cante, se facea de ras. Marjolaine, care nu s-a vazut niciodata in oglinda, avea cateodata un fel de expresie care te punea la pamant..... Batjocoritoare, resemnata, trufasa, nu stiu cum sa-ti spun, poate toate la un loc, simteai ca esti un gunoi in fata ei si ca ai sa ramai gunoi toata viata, orice-ai face. Ea insa te tolera, iti accepta handicapul cu bunavointa, colegial. Erai prost cum ea era oarba...
- Dar cu dumneata cum era?
Peter ridica din umeri:
- Nici intr-un fel, eu nu contam. Eram nou in meserie. Cu Marc era mult mai apropiata.
- Cel cu cataligele?
- A fost singurul ei prieten. O conducea acasa cand ea isi termina schimbul. Uneori dormea la ea.
- Marc nu e prea tanar... Sa tot aiba acum vreo cincizeci de ani...
- Cincizeci?! Aproape saptezeci... Nimeni nu crede ca un om la saptezeci de ani poate dansa pe catalige, dar Marc este de pergament. Indestructibil. A calatorit mult in Europa, a fost si-n Africa, a ajuns pana la zulusi, in Africa de Sud, unde a facut-o pe vraciul... Am impresia ca se cunosteau mai demult. A fost foarte nenorocit cand ea a disparut fara sa lase o vorba...
- Cum a disparut?
- Uite-asa, a disparut. Acum cinci ani, vara, intr-o vineri. Ea l-a invitat seara la un restaurant chinezesc, au palavragit ca de obicei si pe urma, spre miezul noptii, au iesit si au chemat pentru ea un taxi. Marc mi-a spus dupa aia ca Marjolaine era intr-o forma extraordinara. Nu a vrut sa-l lase s-o conduca, a plecat singura. Dupa trei zile in care Marjolaine nu a aparut nicaieri, Marc s-a alarmat si a cautat-o la telefon. Numarul nu mai era bun. A cautat-o acasa. Vecinii i-au spus ca se mutase, dar nu stiau unde. Si cu asta gata - e ultimul lucru pe care l-am mai aflat despre ea. Poate ca acum e din nou in Franta sau in Germania. Matusa ei fusese bogata, cine stie, i-o fi lasat ceva bani mostenire... Dar n-a fost corect din partea ei sa plece asa fara sa ne lase o vorba...
Peter mai avea, probabil, sa-mi spuna multe lucruri, dar eu trebuia sa plec. Se intrerupse o clipa sa aseze o punga plina cu mere care se rasturnase. Mi-am privit ceasul.
- Peter, am zis ridicandu-ma, cred ca o sa continuam alta data. Trebuie sa plec.
S-a uitat la mine mai intai contrariat apoi cu mila:
- Cum adica "trebuie"?
- Intarzii la serviciu...
- Tu ai serviciu?! Tonul lui era ca si cum m-ar fi intrebat daca sufar de o boala grea...
- Am, da... si tu ai... si voi toti aveti...
- Ce tampenie! Mi-am pierdut timpul de pomana!
S-a intors cu spatele spre mine, preocupat de circulatia masinilor de pe bulevard.
- Imi pare rau... Nu-mi dai numarul tau de telefon? l-am intrebat aproape rugator.
A dat din mana a lehamite.
- De ce? Du-te la slujba aia sa-ti iei leafa. Voi astia de pe strada sunteti nenorociti daca nu va da cineva o leafa. Slugi...
Am plecat fara sa ne strangem mana.
Peste o jumatate de ora ajungeam la biblioteca, punctual, fara sa intarzii nici macar un minut. Sefa mea ajunsese totusi inaintea mea si acum rasfoia o carte veche, cu foile ingalbenite. Nu ma auzise.
- Bonjour. Ce faci?
- Multumesc, bine. Vreau sa-ti arat ceva interesant...
Vorbea incet, aproape in soapta.
- Am adus niste carti de-acasa, dintr-o lada, si am gasit o carte extraordinara, pe care credeam ca am pierdut-o de mult. "Metodica pentru violoncel" a lui Duclos si Berenger, cu exemple din Haendel, Mozart si Schumann.
Sefa mea mangaia cu tandrete foile ingalbenite.
- Cand eram copil, cand aveam opt ani, mama ma trimitea seara la culcare devreme, zicea ca sunt obosita, nu ma lasa sa mai citesc. Atunci, luam cartea asta cu mine, o bagam sub plapuma si citeam pana la ora doua-trei dimineata. Era o fericire sa ascult muzica asta singura, cand toti din casa dormeau...
Priveam cartea pe care o mangaia, sefa mea, Marjolaine, si nu intelegeam nimic. Fiindca era in braille.
DEPOZITUL DE LEMNE
E viscol, e spre pranz si ne-am adapostit, eu si Matei, intr-un Wendy's, la o masa langa fereastra. Peste drum, un cersetor, refugiat sub o scara, intinde palma rarilor trecatori care se incumeta sa infrunte viscolul. Matei il priveste absent si-mi povesteste un episod din copilarie.
O alta iarna, curtea unui depozit de lemne la marginea Bucurestiului, prin anii '50, plin cu lume care se vanzoleste prin zapada mare de peste o jumatate de metru sa gaseasca si sa dezgroape lemnele care se dau pe cartela. El are sapte sau opt ani, este cu maica-sa si fac ce face toata lumea. Este putin rusinat, fiindca stie ca gramada lor de lemne o sa fie, ca de obicei, mai mica decat a celorlalti. Ei sunt doar trei acasa si la atata au dreptul, la "sapte sute de kile". Pe strada lui, isi aminteste Matei, unii vecini aveau dreptul la o mie si chiar la o mie cinci sute de kilograme. Mai cumparau si la liber, adica fara cartela, la pret dublu. Cate o caruta intreaga, plina ochi.
Ai lui n-aveau bani, luau numai lemnele pe cartela si ele nu ocupau mai mult de jumatate de caruta. Niciodata nu reuseau sa treaca peste iarna cu lemnele astea. De pe la sfarsitul lui ianuarie, trebuiau sa se incalzeasca la o lampa cu gaz. Asezau peste flacara o caramida si apoi un cot de burlan ca sa imprastie caldura mai bine.
Acum, in timp ce rascoleste in zapada in cautarea lemnelor ce li se cuvin, Matei se simte partas la nemultumirea mamei. Lemnele care zac sub zapada de o saptamana sunt ude, or sa atarne greu. Se mai pierd cateva zeci de kilograme. "Nu sunt ude, madam Ispas, a fost frig si zapada e inghetata. Alea de peste doua luni or sa fie ude, cand o sa-inceapa zapada sa se topeasca", o linisteste o femeie, poate o vecina.
Cand gaseste un butuc, Matei se bucura de parca ar fi gasit o comoara. Il dezgroapa si il impinge de-a dura, prin zapada, langa ceilalti pe care i-au adunat pana acum. S-au strans vreo sapte-opt si ramane sa-i pazeasca. Maica-sa continua sa caute mai departe, dezgroapa butuci, vine cu ei gafaind si-i arunca in gramada. E vesela, aproape au terminat. Trebuie sa se grabeasca, nu sunt lemne pentru toata lumea, cine apuca, bine, cine nu, vine peste doua saptamani, abia atunci o sa mai vina un alt transport. Ei au venit de la ora sase dimineata, acum e aproape unsprezece.
Cand maica-sa socoteste ca au strans cantitatea la care au dreptul, cheama un functionar de la birou. Acesta vine, evalueaza din ochi gramada de lemne si apoi le spune sa astepte. Matei a transpirat din cauza efortului, dar acum sta pe loc, este ger si incepe sa-i fie frig. Maica-sa vorbeste cu unii si cu altii cine stie despre ce si el e nelinistit cand o vede indepartandu-se mai mult de cativa pasi.
Nu stie cat a trecut de la plecarea functionarului, poate o ora, poate mai mult. In sfarsit, se apropie o caruta cu un cal mic si slab. Calul are doua rani pe sira spinarii. Omul care mana calul nu-i place lui Matei, il sperie. E tigan. Ii spune maica-si ceva despre lemne si maica-sa se supara. Incep sa le incarce. Carutasul nu-i ajuta, sta in caruta si fumeaza. Le arata cum sa aranjeze lemnele.
Cand butucii sunt de acum in caruta, tiganul fluiera tare si biciuieste cu sete calul. Chiar pe rani. Calul se zmunceste scuturandu-si capul de durere si urneste caruta. Se opresc la cantar, in fata unei cabine.
Cineva inauntru priveste cantarul si le face semn sa dea doi, trei butuci jos din caruta. Mama lui Matei e revoltata. Merge inauntru sa priveasca si ea cantarul. Se intoarce suparata, da asa e, trebuie sa dea cativa butuci jos. Lemnele se cantaresc din nou, de data asta e bine. Femeia intra iar in cabina, plateste. Pe urma se urca toti trei in caruta. Mama lui Matei sta pe un butuc in spate. Pe Matei carutasul l-a luat in fata, pe bancheta, alaturi de el.
Caruta iese pe poarta depozitului in soseaua pavata cu piatra cubica, pe langa linia de tramvai. Calul trage din greu, carutasul il injura, il biciuie la fiecare douazeci-treizeci de metri.
Se apropie din urma un tramvai. Ajunge in dreptul lor si se opreste - este o statie. Caruta merge mai departe. Tramvaiul porneste incet din statie, o ajunge din urma, o depaseste.
Si atunci Matei observa un lucru care il uluieste. Calutul lor vrea sa se ia la intrecere cu tramvaiul. Cinci, sase metri grabeste pasul, schiteaza, extenuat, un inceput de alergare, dar tramvaiul e mult mai puternic, mult mai rapid si, cand ii depaseste arogant, calutul renunta si revine la pasul dinainte, batranesc si resemnat. Carutasul rade batjocoritor. Din urma, peste cateva minute, vine un alt tramvai, din nou calutul incearca sa-si apere onoarea, dar povara pe care trebuie s-o traga e prea grea. Matei se simte vinovat. A vazut de curand un jurnal de film la cinema Odeon cu un cal care castigase o cursa. Oamenii il sarutau pe ochi si ii pusesera o coroana mare de flori in jurul gatului. Matei isi spune ca poate si calutul asta putea sa alerge pe hipodromul plin de verdeata, sa fie aclamat si sa poarte in jurul gatului coroane de flori... Ii spune asta carutasului. Omul rade si biciuieste inca o data calutul, cu sete, pe ranile de pe sira spinarii.
*
Cersetorul de peste drum nu mai acosteaza oamenii.
Vantul viscoleste zapada din ce in ce mai tare.
Cersetorul isi priveste maruntisul din palma si traverseaza strada.
Intra in restaurant sa se incalzeasca.
O sa comande o cafea cu lapte.
Trecand spre bar, privirea lui se-ncruciseaza cu privirea lui Matei.
* Din volumul lui Mircea Gheorghe Partida de canasta, in curs de aparitie la Editura Polirom
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
