Romanul de debut al lui Adrian Schiop, pe bune/ pe invers (Editura Polirom, 2004), a fost putin comentat de critica si, probabil, si mai putin rulat de un public mai larg. Luand in considerare si faptul ca protagonistul e un onanist consecvent, putem spune ca autorul si-a facut-o cu mana lui: cartea incepe cu o "dedicatie" ce se doreste spirituala, dar nu face decat sa scarbeasca un lector curios.
Cand tanarul prozator crede nimerit sa aminteasca numele unei sfinte ca Maica Tereza intr-o serie aberanta ("pace pt alunita maligna a madalinei manole./ pace pt clitorisul hipertrofiat al maicutei tereza./ pace in bordelurile sado-maso din thailanda./ pace pt body m/ f count si corditorii de trupuri"), nu e de mirare ca gestul reflex al unui cititor normal constituit este sa arunce cat colo volumul.
Daca trecem insa de aceasta infecta introducere, vom avea surpriza de a descoperi un roman original si incitant, fara datele pornografiei, desi un anumit cuvant format din patru litere e repetat cu insistenta. Proiectul este detaliat, intr-o nota de subsol, in al doilea capitol: la 30 de ani, autorul reia un text scris la 26, o versiune "ingrozitor de statica si cat se poate de plicticoasa la lectura". Prima relatare e cea "pe bune", a doua fiind fictionalizata si upgradata, cu un ton nou, "contrafacut", si asertiuni "in a way simulate". Intre versiunea pe bune si cea pe invers a romanului, autorul a fost plecat in Noua Zeelanda, unde nu a rupt gura targului, dar si-a mai consolidat cunostintele de engleza. Eroul sau are vocatie homo, insa inversiunea pe care scriitorul o contureaza e de natura scripturala, nu sexuala. Reflectiile asupra propriului proiect narativ sunt consistente, romanul echivaland aproape, la modul postmodern, cu insasi istoria scrierii lui. Metatextul predomina, in timp ce realitatea patrunde cu greu si pentru putin timp in interiorul povestirii, fiind filtrata intelectual de catre un narator si niste personaje cu inteligenta peste medie. Realitate, discursuri alternative despre realitate, analiza minutioasa a acestor discursuri si textualizarea, cu un coeficient de umor, a elementelor de analiza: iata traseul urmat de Adrian Schiop, la antipodul romanului realist, care impregneaza textul cu iluzia verosimilitatii.
Conflictul romanului se plaseaza, asadar, la nivel discursiv. Sunt cateva momente de (lesinata) actiune, un rudiment de intriga, doua-trei scene cu un anume potential epic - toate rotite in jurul trairilor eroului, la pubertate sau in armata, in preajma cate unui tanar de acelasi sex. Dar acest redus continut de viata traita este ambalat in straturi-straturi de text si metatext, povestiri la a doua, a treia, a zecea mana. Amicii din gasca, aplicand o grila deflationista discursurilor-standard ale epocii, vin cu "faze fictionale" care se lungesc la nesfarsit, intr-o adancime autospeculara. Si cultura inalta, tip Humanitas, si cea postmoderna, propagata de un grup concurent si trendy de studenti, le repugna acestor tineri cititi si cinici, trecuti prin atatea lecturi grele si constienti de toate cliseele unei epoci. Pe de alta parte, ei nu se regasesc nici in subcultura tip BUG Mafia. Cantecele Mafiei, pline de revolta si de organele genitale ale baietilor de cartier, sunt o experienta ce survine, spre finalul romanului, numai ca o gura de real, un fel de mancare mai populista servit de un tanar (pe Nicu Popa, mai pragmatic, mai paysan, nu-l pun la socoteala) intoxicat de atata reflectie, analiza, deconstructie.
Acesta este si farmecul romanului, cu niste studenti/absolventi destepti care demistifica totul, neomitand sa-si considere critic propriile teorii si povestiri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
