• Leu / EUR4.9477
  • Leu / GBP5.8325
  • Leu / USD4.6725
Ziarul de Duminică

Pe urmele genocidului armean/ de Ziarul de duminică

Pe urmele genocidului armean/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica

24.03.2016, 23:49 236

Laure Marchand, Guillaume Perrier

Turcia şi fantoma armeană

Pe urmele genocidului

Editura Corint istorie

Traducere din limba franceză de Nicolae Drăguşin. Prefaţă de Sorin Antohi. Cuvânt-înainte de Taner Akcam.

„Studiul lui Laure Marchand şi Guillaume Perrier marchează un punct de cotitură în felul de a înţelege informaţiile cu privire la societatea turcă sau statul turc. Cei doi practică aici un jurnalism axat pe istorie, pe analizarea unor evenimente fondatoare precum genocidul armenilor, în scopul de a decripta prezentul.” – Raymond Kévorkian

 „Un fascinant reportaj prin timp şi spaţiu despre ceva ce se poate nega că a fost, dar din care nu se poate nega că au rămas urme: Dosar 1915. Fantoma unui genocid care stă ca act fondator al unui nou destin pentru poporul turc nu are cum să nu fie vizibilă. Doi jurnalişti pot aduce la zi un trecut pe care sute de istorici îl caută scotocind prin arhive şi documente ce nu pot contesta memoria istoriei.” Prefaţa lui Sorin Antohi e revelatoare:

„După exact un secol de la sângeroasele evenimente, masacrul armenilor din 1915 nu mai ridică probleme istoriografice: majoritatea documentelor şi mărturiilor relevante au fost publicate; actorii, antecedentele, cauzele, contextele, semnificaţiile şi consecinţele au fost lămurite. În orice caz, faptele istoriei mari au fost stabilite fără putinţă raţională de tăgadă, iar detaliile istoriei mici sunt tot mai minuţios cercetate – până la nivelul comunităţilor mici, chiar al familiilor şi indivizilor. Astfel, primul genocid al secolului trecut, paradigmatic din toate punctele de vedere, nu mai poate fi tratat în alt registru (de pildă, ca rezultat – contingent, nu premeditat şi planificat – al situaţiei de anarhie, anomie, lovituri de stat, război civil şi război de la sfârşitul Imperiului Otoman) decât de cei care, în moduri diferite (ca grad, nu ca natură), relativizează ori pur şi simplu neagă evidenţele. Ştim şi de ce Turcia nu-şi asumă acest genocid: este crima fondatoare a unui stat şi a unei societăţi. (V. articolul meu „De ce nu-şi asumă Turcia genocidul armean?” din Observator cultural, nr. 769, 24 aprilie 2015; cf. întregul dosar tematic al numărului, iniţiat şi îngrijit de Bedros Horasangian.) În toate cazurile comparabile (dincolo de diferenţele lor ireductibile), negaţionismul însuşi este un corolar durabil al genocidului, o intolerabilă continuare simbolică a crimei propriu-zise. Acest ultim punct, formulat exemplar de Pierre Vidal-Naquet (Les Assasins de la mémoire, 1987), este esenţial pentru analiza holocaustului – mai veche, mai vastă şi cu siguranţă mai cunoscută mediului academic şi opiniei publice –, aplicându-se oricărei experienţe genocidare. Pentru a opri cu adevărat genocidul, pentru a-l izola în trecut şi pentru a putea merge înainte, statele, societăţile şi indivizii trebuie să divulge, să deconstruiască şi să contracareze negaţionismul.

În cazul particular al Turciei, negaţionismul este însă mai radical decât putea fi în cazul Germaniei. Dar nu a fost, din cauze extrem de complexe, şi nu fiindcă germanii ar fi trecut brusc de la genocid la etica weberiană a convingerii şi responsabilităţii. Aşa cum Taner Akçam, unul dintre puţinii intelectuali turci care gândesc limpede pe această temă tragică, arată în cuvântul-înainte al acestui volum (un mişcător text confesiv şi autoreflexiv, inspirat de Habermas şi Elias Siberski, deci de o mai veche reflecţie asupra holocaustului, memoriei comunicative şi uitării sociale), discuţia despre genocid în Turcia echivalează cu o alegere imposibilă, deşi dalectică, între fiinţă şi neant. Fiinţa Turciei actuale depinde, pur şi simplu, de neantul în care i-a aruncat pe armenii săi. Nu sunt vorbe mari, nici speculaţii metafizice. De la imposibilitatea de a-şi defini identitatea colectivă şi personală până la teama de obligaţia despăgubirilor materiale, Turcia şi turcii sunt bântuiţi de fantoma armenilor. (Evident, au existat multe alte victime ale masacrelor, în special dintre creştini – care reprezentau cam 30% din populaţie în 1915. Din motive de concizie, vorbesc aici doar de cel mai numeros grup etnic-religios distrus de un stat şi de o majoritate, ale căror nou consens şi recunoaştere reciprocă s-au făurit printr-un program biopolitic bazat deopotrivă pe eugenismul exterminaţionist şi pe violenţa mimetică nestăvilită.)

Dar dacă istoria genocidului din 1915 şi-a atins forma canonică, amintirea şi memoria sa culturală sunt încă fluide.

Tocmai de aceea salut demersul jurnaliştilor francezi Laure Marchand şi Guillaume Perrier, corespondenţii în Turcia ai celor două mari cotidiene rivale, Le Monde, respectiv Le Figaro. Cartea lor, densă şi captivantă, se citeşte ca un roman poliţist şi e utilă ca un tratat.

Amintirea genocidului mai dăinuie, dar mai ales în spaţiul privat şi în cele comunitare, sub asediul insidios al uitării. Ca întotdeauna, dezastrele naturale şi umane sunt comunicate cu greu de supravieţuitori, indiferent de care parte a baricadei s-au găsit – actori (călăi, victime; uneori, şi una, şi alta) sau martori (de toate tipurile) –, indiferent cum se văd ori ar vrea să fie văzuţi astăzi. Cartea pe care o ţineţi în mână are marele merit de a explora acest vast şi în mare parte secret teritoriu al amintirii. În maniera directă şi lipsită de pretenţii a jurnalismului de calitate, fără veleităţile pseudo-savante ale unor domenii academice aflate în căutarea propriului statut epistemologic şi instituţional (istorie orală, antropologie culturală, istorie recentă etc.), Laure Marchand şi Guillaume Perrier au bătut Turcia în lung şi-n lat, de la Istanbul şi Ankara până în locurile cele mai izolate ale Turciei profunde, vorbind cu oamenii. Căutându-i şi găsindu-i pe martorii secundari ai genocidului (după aproape un secol, supravieţuitorii sunt improbabili), cei doi autori le-au câştigat încrederea, i-au făcut să vorbească despre subiecte pe care uneori le ţineau ascunse şi de ei înşişi, i-au ascultat empatic.

Astfel, vocile multiple şi eterogene pe care ni le restituie autorii acoperă aproape întregul spectru de posibilităţi: copii şi nepoţi ai supravieţuitorilor; femei şi bărbaţi; armeni (din diaspora ori din Turcia, unde adesea trăiesc în tăcere, vorbind sau nu limba maternă, convertiţi la islam, rămaşi creştini ori reveniţi la creştinism, laici etc.), turci, kurzi, sirieni, din familii mixte şi cu identităţi personale schimbătoare etc.; persoane încrezătoare, gata de confesiune şi capabile să-şi articuleze amintirile, reticente ori de-a dreptul ostile. De departe, cazurile cele mai interesante sunt cele ale armenilor care şi-au pierdut identitatea ca urmare a genocidului şi nu şi-au putut-o redescoperi ori reinventa, integral ori parţial, în privat, în sfera publică ori în ambele. Vocile acestor cripto-armeni, precum şi încercarea de a le conferi credibilitate şi demnitate, indiferent de poziţia lor (trecută, prezentă, prefigurată) pe linia continuă dintre turc şi armean, dintre musulman şi creştin, reprezintă contribuţiile cele mai importante ale volumului.

Pentru a putea asculta asemenea voci şi a înţelege asemenea vieţi, un recurs la conceptul de memorie culturală este obligatoriu. Din motivele de concizie deja invocate, mă limitez la enunţarea chestiunii şi la sugestii de lărgire a sferei conceptului amintit pe baza experienţei cripto-armenilor.

(...)

Lucrarea pe care o citiţi se înscrie într-un fenomen mai complex de renaştere memorială a unei lumi pierdute. În faţa ororii Istoriei, ne rămân numai asemenea modeste consolări. Discuţia trebuie însă dusă până la capăt, în sensul cărţii şi al paginilor mele.”

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9477
Diferență: 0,0061
Ieri: 4.9474
Azi: 4.6725
Diferență: -0,8825
Ieri: 4.7141
Azi: 5.8325
Diferență: -0,1353
Ieri: 5.8404
Azi: 4.8048
Diferență: -0,4599
Ieri: 4.8270