Incheiasem episodul retrospectiv din numarul trecut (intre timp, s-a deschis si noua stagiune) observand ca regizorii reveniti in tara dupa masivul exod din anii 1970-1989 au gasit aici teatre cu totul diferite de acelea pe care le lasasera la plecare si pe care, in multe cazuri, le "faurisera" chiar ei. Trupe risipite ori, mai rau, dezbinate (revolutia le-a zgandarit multor actori pofta de marire si disputele pentru fotoliul directorial au fost, cateodata, aprige), repertorii devastate, compartimente tehnice deprofesionalizate. Ce era de facut?
Atatea lucruri incat nimeni nu stia cu ce sa inceapa. Cuvantul reforma, pe care unii s-au grabit sa-l pronunte crezand ca "masele" asta asteapta sa auda, i-a ingrozit, in realitate, pe cei mai multi dintre angajatii teatrelor, fie ei "artistici" sau administrativi, provocand o miscare (invizibila, adesea, dar cu atat mai redutabila) in sens contrar, iar cei cativa regizori "stranieri" ajunsi la conducerea institutiilor de spectacol in primii ani de dupa 1990 s-au pomenit confruntandu-se cu obstacole imposibil de infrant, indiferent ca dirijau teatre pe care le cunosteau indeaproape (precum Lucian Giurchescu, la Comedie) sau cu care colaborau pentru prima oara (precum Vlad Mugur, la Odeon - nume chiar de el dat fostului Giulesti - sau Andrei serban, la National). Pana si cei reveniti in teatre care le datorau in buna masura faima (precum Liviu Ciulei, la "Bulandra"), fara alta pretentie decat aceea de a lucra "ca pe vremuri", au trebuit sa se dea batuti in fata unor carente incontrolabile, ca, de pilda, starea precara a instalatiilor de sunet si lumina sau - infinit mai grav - starea precara a calificarii personalului de scena. Astfel incat reintoarcerea acestor artisti, in loc sa contribuie la (re)instalarea necesarei stari de normalitate, a insemnat, pentru cei invechiti in rele, o sacaiala careia au cautat neobosit sa-i puna capat; din fericire, insa, pentru public si pentru o parte din trupele respective, a insemnat si o (re)luare de contact cu profesionalismul autentic, cand nu, pur si simplu, cu arta adevarata.
Care a fost insa, in tot acest timp, situatia regizorilor "ramasi acasa"? Pana in 1989, acestia au avut de purtat - pe langa inevitabilele lupte de gherila cu directorii de teatru, cu actorii, cu scenografii, cu masinistii s.a.m.d., necazuri care fac parte din "fisa postului" oriunde si oricand - un razboi epuizant cu cenzura: fiecare spectacol ajuns la public reprezenta o batalie (nu intotdeauna castigata) cu diversii "tovarasi" de la diversele "etaje" ale vigilentei ideologice; nu mai putin, o batalie (al carei deznodamant nu-l cunosc decat ei...) cu propria constiinta, cu propriile slabiciuni, cu propria capacitate de a rezista la presiuni, adica la amenintari sau la promisiuni. A fost un razboi in care multi dintre regizori au primit sprijinul unui aliat neasteptat: critica de teatru. Cu putine (si, practic, neinsemnate) exceptii, cronicarii consolidau reputatia regizorilor socotiti artisti - care erau in acelasi timp, prin forta lucrurilor, si "rebelii" societatii socialiste multilateral dezvoltate -, formand, tacit dar sistematic, un puternic curent de opinie in favoarea spectacolelor "disidente". Cat despre faimoasa "complicitate" a publicului, acesta e un subiect prea bine stiut ca sa mai insist asupra lui.
In chip pervers, aceasta alianta a devenit insa, dupa 1989, un element distructiv. Obisnuiti cu plasa de siguranta a comentariului critic "antelegator", unii directori de scena (si nu dintre cei mai putin talentati!) au reactionat cu stupoare, iar mai apoi cu vehementa sau chiar cu violenta la cronicile care, lasand deoparte complezenta in favoarea libertatii castigate, credeam noi, pe toate fronturile, semnalau, mai timid sau mai transant, carentele unor spectacole semnate de "nume" ale regiei autohtone. Pe fondul general al derutei si al reasezarii valorilor in interminabila "tranzitie" si in contextul nesigurantei economice tot mai deprimante, acest aspect - desi secundar si, sa-i zicem, subiectiv, -, agravat si de "concurenta" artistilor intorsi acasa, a generat in ansamblul regiei romanesti de teatru un "peisaj dupa batalie" accidentat si instabil, haotic si lipsit de coerenta. Intr-un asemenea peisaj si-au gasit loc tot felul de bizarerii, de la spectacole mediocre proclamate drept geniale (situatie posibila si prin aparitia unor coterii critico-artistice despre care va trebui candva sa discutam pe larg) la "experimente" ce descopereau cu entuziasm cuceriri expresive vechi de trei-patru decenii, de la trasnai "novatoare" la plictiseli imbacsite, incredibil de rezistente la schimbare, de la montari solide si oneste, dispretuite ca insuficient de "teatrale", la vulgaritati scandaloase infatisate drept acte de curaj. Intr-un asemenea climat nu e de mirare ca spectacolele importante, spectacolele care marcheaza nu doar o stagiune, ci o cariera si o viata (cunosc persoane care "au dat la Teatru" dupa ce au vazut, chiar in copilarie, un astfel de spectacol), spectacolele comparabile, intrucat admitem ca teatrul este o arta, cu acele capodopere literare, muzicale, plastice etc. ce definesc o epoca, spectacolele, intr-un cuvant, pe care nu le poti uita s-au rarit de la un an la altul.
Nu-mi place sa joc rolul Casandrei, ursita sa vesteasca nenorociri si catastrofe - si sa nu fie crezuta. Dupa parerea mea, insa, teatrul romanesc se gaseste azi intr-un moment dificil al existentei sale. In purgatoriu, sa zicem, cu optimism. Ca sa paseasca in raiul adevaratei libertati creatoare, al indraznelii inteligente, al asumarii intelepte a traditiei, al bucuriei de a trai activ si util inauntrul cetatii trebuie sa deschida (ori sa sparga) o poarta foarte grea. Dar poarta aceasta are o cheie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
