Un nou demers al Editurii Meronia, specializată cu precădere în promovarea literaturii enciclopedice, aduce în atenţia publicului, avizat sau nu în domeniul istoriei, o lucrare care tratează intersectările unor personalităţi străine cu istoria românilor. Personalităţi străine în istoria românilor. Dicţionar biografic este un volum colectiv şi încearcă să răspundă la câteva întrebări: cine? cât? când? şi cum? au influenţat oficialii străini destinul istoric al românilor. Dicţionarul cuprinde peste 250 de personalităţi străine, monarhi, şefi de stat, comandanţi militari, diplomaţi, secretari particulari ai domnilor români, care au influenţat istoria românilor din Antichitate până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Criteriul de selecţie l-a constituit prezenţa nemijlocită pe sol românesc, fie ea şi episodiă, a tuturor personalităţilor incluse în dicţionar şi implicarea lor directă în deciziile politice, militare sau diplomatice ale acestui spaţiu.
Sub coordonarea lui Ion Stănel, colectivul de autori care au lucrat şi la alte dicţionare ale editurii (cităm Dicţionar biografic de istorie a României, România după 1989. Enciclopedie de istorie sau Superlativele României), au trebuit să facă faţă unor dificultăţi inerente în cazul unei activităţi de pionerat. Aceştia sunt: Alexandru Valentin Ştefănescu, Vasile Mărculeţ, George Marcu, Gherghina Boda, Mirică Vrînceanu, Valentina Bilcea şi Stan Stoica.
Dicţionarul poate constitui un util instrument de lucru pentru cercetători, studenţi, elevi, dar şi o lectură plăcută şi interesantă pentru orice pasionat de istorie, sau pentru oricine doreşte să vadă cum au influenţat străinii istoria românilor.
Sultani care au condus expediţii în spaţiul românesc
Secolele XIV-XVII au fost presărate cu nenumărate conflicte ale voievozilor români cu otomanii. De cele mai multe ori confruntările erau conduse de mari comandanţi militari otomani, dar au existat situaţii când înşişi sultanii s-au aflat la comanda trupelor otomane în incursiuni în Ţara Românească, Moldova sau Transilvania.
BAIAZID I / Bayazît / Bayezît ("Yldîrîm" - Fulgerul) (n. c. 1354 sau 1360, Bursa, Imp. Otoman - m. 8 mart. 1403, Akşeir, Imp. Otoman). Sultan otoman (28 iun. 1389-28 iul. 1402). B. a fost sultanul otoman care a inaugurat epoca marilor confruntări militare munteano-otomane. În 1391, ca răspuns la acţiunile ostile iniţiate de Mircea cel Bătrân (scoaterea Dobrogei de sub stăpânire otomană în 1389-90 sau sprijinul acordat sârbilor), o oaste otomană, comandată de Firuz bey, trece Dunărea, devastând o parte însemnată a teritoriilor Ţării Româneşti. Cucerirea ţaratelor bulgare de Târnovo (1393) şi Vidin (1396) transforma întregul curs al Dunării Inferioare în hotar între Ţara Românească şi Imp. Otoman. În vara anului 1393, cu prilejul campaniei împotriva Ţaratului Bulgar de la Târnovo, Suleyman atacă şi cucereşte Silistra, masacrând garnizoana munteană. Riposta lui Mircea este imediată, domnul muntean atacând şi nimicind bazele otomane de la sud de Dunăre până la Karinovasi (Karnobad), în S Munţilor Balcani. În toamna anului 1394, după unele păreri, sau în primăvara anului 1395, după altele, în fruntea unei puternice armate otomane, întărită cu contingentele vasalilor săi sârbi, despotul Ştefan Lazarevi&, şi cnezii Konstantin Dejanovi& din Velbujd, Marko Kralevi& din Prilep şi Konstantin Dragasevi&, B. pătrunde în Ţara Românească. Inferior numeric, Mircea adoptă tactica hărţuirii armatei adverse, slăbind-o. Bătălia decisivă s-a dat pe Argeş, la "Rovine", şi s-a încheiat cu victoria lui Mircea (10 oct. 1394 sau 17 mai 1395), sultanul fiind silit să se retragă. Chiar dacă, după bătălia de la Rovine, Mircea a fost nevoit să împartă tronul cu Vlad I (1396-97), susţinut de o grupare boierească şi de poloni, el participă în fruntea unui contingent însemnat la cruciada din vara anului 1396, zdrobită de B. la Nicopole. Noi atacuri otomane sunt anihilate de domnul muntean între anii 1397 şi 1400, succese care îl impun pe plan internaţional ca singura personalitate capabilă să-i înfrunte pe turci cu rezultate favorabile. Capturarea lui B. la Ankara şi moartea sa în captivitate, urmate de anarhia politică din Imp. Otoman, îi permit lui Mircea ca, timp de circa un deceniu, între 1403 şi 1413, să se afirme ca arbitrul scenei politice din statul turc şi din Balcani. (V.M.
BAIAZID II "cel Drept" (Baiazid Adlî) (n. dec. 1447/ian. 1448, Dimetoka, Imp. Otoman, azi în Grecia - 26 mai 1512, Sazli Dere, Imp. Otoman). Sultan al Imp. Otoman şi calif al Islamului (21 mai 1481-24 apr. 1512). B. a fost cuceritorul Chiliei şi al Cetăţii Albe (1484). Politica antiotomană dusă de Ştefan cel Mare (1457-1504), concretizată în schimbarea domnilor munteni supuşi Porţii şi, mai ales, refuzul acestuia de a ceda cele două cetăţi maritime, Chilia şi Cetatea Albă, au dus la organizarea acestei ample expediţii, singura pe care sultanul a condus-o personal. În prealabil, B. încheiase o pace pe cinci ani cu regele Ungariei, Matia Corvin (1458-90), lipsindu-l astfel pe domnul Moldovei de un eventual ajutor militar. Alături de sultan, oastea otomană este condusă de marele vizir Davud paşa, cei doi beylerbey, Iskender paşa (Rumelia) şi Hersekzâde Ahmed paşa (Anatolia), şi de comandantul flotei, Mesih Ahmed paşa. Alături de oştile proprii, B. a cerut şi vasalilor săi, Vlad Călugărul (1481, 1482-95), domnul muntean (20 000 oşteni) şi Mengli Ghirai I (1479-1515), hanul tătarilor crimeeni (50 000 oşteni), să i se alăture. Sosite la Dunărea de Jos (26 iun.), oştile otomane trec pe un pod de vase construit la Isaccea, iar flota (200 de vase) se împarte în două, o parte pătrunde pe braţul Chilia, cealaltă blochează ieşirea pe apă în faţa Cetăţii Albe. Ştefan cel Mare retrage locuitorii din zonă spre munte şi întăreşte cetăţile. Trupele sunt plasate la Obluciţa, în faţa Isaccei, aşteptând un eventual atac otoman. Sultanul dispune atacarea Chiliei, apărată de pârcălabii Ivaşco şi Maxim, pe care a supus-o asediului (5-14 iul. 1484). După ocuparea Chiliei (14 iul.), oştile otomane se îndreaptă spre Cetatea Albă. În drum se face joncţiunea cu trupele lui Mengli Ghirai. Cetatea, mult mai puternică şi mai bine apărată, este supusă asediului pe uscat şi pe apă (24 iul.-7 aug. 1484), sultanul dispunând "să scoată tunurile din corăbii, să le tragă şi să le ducă asupra fortăreţei, să le aşeze din loc în loc, să dărâme fortăreaţa cu bombardele, să facă breşe în ziduri şi, de asemenea, să întreprindă iureşuri" (cronicarul otoman Kivâmî), o tactică folosită de cele mai multe ori în atacurile asupra cetăţilor. Rezistenţa garnizoanei moldovene, coordonată de pârcălabii Gherman şi Oană, a durat până când cei doi conducători au căzut. Pe 7 aug. cetatea a fost predată, locuitorii (aprox. 20 000 de oameni) nu au beneficiat de clemenţa cu care sultanul i-a tratat pe cei din Chilia, cei mai mulţi au fost trimişi în robie. Din prada luată din Moldova, B. a construit, la Adrianopol, o geamie, un spital, o şcoală teologică, un imaret şi a refăcut bazarul şi clădirile distruse de un incendiu. După acest conflict, relaţiile dintre Moldova şi Poartă au fost reglementate prin încheierea unui tratat de pace şi prin acceptarea plăţii tributului de către domnul Moldovei. La sfârşitul sec. XV, privirile sultanului sunt aţintite spre Transilvania, unde iniţiază (Timişoara, Oradea, Orşova, Severin sau Sibiu) mai multe akin-uri (incursiuni de pradă). (G.M.)
MAHOMED II /Mehmed /Mohamed /Muhammad (n. 30 mart. 1432, Edirne / Adrianopol, Imp. Otoman - m. 3 mai 1481, Constantinopol, Imp. Otoman).
A fost considerat cel mai mare sultan otoman şi adevăratul întemeietor al Imp. Otoman (1444-46 şi 1451-81), domnind 32 de ani. M. a fost în conflict cu domnul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş (1448; 1456-62; 1476-77) şi cu domnul Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504). În 1456 a acordat un privilegiu comercial negustorilor din Cetatea Albă, care puteau veni cu corăbiile lor la Adrianopol, Constantinopol şi Brusa. Organizarea asediului Belgradului (1456) avea să-l aducă faţă în faţă cu Iancu de Hunedoara. La 14 iul. 1456 s-a desfăşurat o luptă câştigată de flota creştină organizată de Iancu. În zilele de 21-22 iul., M. a organizat un asalt general asupra oraşului, respins de garnizoana care-l apăra. Iancu de Hunedoara a ripostat printr-un contraatac puternic, oastea otomană fiind pusă pe fugă. Biruinţa de la Belgrad a amânat pentru aproape 70 de ani expansiunea otomană asupra Europei Centrale. În acelaşi timp, acest moment a reprezentat cel mai mare succes din cariera militară a lui Iancu de Hunedoara. În vara anului 1462, M. a condus o campanie militară în Ţara Românească, intenţionând detronarea lui Vlad Ţepeş. Domnul român a aplicat tactica "pământului pârjolit", evitând confruntarea directă datorită decalajului de forţe, iar în noaptea dintre 16-17 iun. 1462 a organizat celebrul atac de noapte asupra taberei otomane. Cronicile au consemnat că "pierzând în acea noapte orice încredere în armata sa, sultanul a părăsit pe ascuns tabăra", apoi s-a întors şi a ordonat retragerea. În apropiere de Târgovişte a fost impresionat de "pădurea" de ţepe văzută, declarând că "nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari" sau că, "dacă Vlad ar avea o puternică armată, nu mă îndoiesc că în curând ar ajunge la o mare strălucire". În pofida acestei situaţii, sultanul l-a lăsat domn pe Radu cel Frumos (1462-75), fratele lui Vlad Ţepeş, şi a părăsit ţara. O altă confruntare militară în spaţiul românesc s-a desfăşurat pe 26 iul. 1476, la Războieni (Valea Albă). Nemulţumit că Ştefan cel Mare nu a mai plătit tribut şi că armata otomană fusese învinsă de domnul moldovean în bătălia de la Vaslui (10 ian. 1475), M. decide să rezolve problemele prin atacarea Moldovei. În bătălia desfăşurată la Războieni, Ştefan cel Mare, copleşit de numărul soldaţilor otomani, a fost învins. Sultanul a asediat Suceava, Hotin, Cetatea Neamţului, Cetatea Albă şi Chilia, însă nu a putut cuceri nici o cetate. Confruntată cu dificultăţi de aprovizionare şi decimată de ciumă, oastea otomană este nevoită să se retragă. Ştefan cel Mare şi-a refăcut armata şi a hărţuit oastea otomană în retragere, transformând înfrângerea într-o victorie. Succesele lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au fost ale unor foarte buni strategi în faţa unui mare comandant militar. (S.I.)
SOLIMAN I Magnificul ("Legiuitorul") (Süleyman Kanunâ) (n. 27 apr. 1495, Trapezunt, Imp. Otoman - m. 6 sept. 1566, Szigetvár, Ungaria).
Sultan al Imp. Otoman şi calif al Islamului (30 sept. 1520 - 6 sept. 1566).
S. este organizatorul în 1538 al unei campanii militare în Moldova pentru detronarea domnului Petru Rareş (1527-38, 1541-46). Relaţia cu domnul Moldovei, s-a înrăutăţit după ce acesta a intrat în conflict cu Polonia şi a intrat în tratative cu austriecii. Sultanul a trimis o scrisoare regelui Sigismund I (1506-48), pe care îl asigura că dezaprobă acţiunea vasalului său, căruia i-a cerut să renunţe la acţiunile întreprinse împotriva Poloniei. S. a hotărât pedepsirea voievodului moldovean şi a organizat o expediţie la care a participat o oaste formată din peste 100 000 de oameni (unele surse susţin că armata număra 150 000 otomani şi 50 000 tătari). Moldova a fost supusă şi Rareş înlocuit cu Ştefan Lăcustă (1538-40). Pentru prima dată un domn al Moldovei era numit direct de sultan, iar condiţiile păcii erau cuprinse într-o diplomă a sultanului, nu într-un tratat bilateral. Teritoriile din SE ţării, cu Tighina, au fost incluse Imperiului, anul următor este ocupat teritoriul dintre Prut şi Nistru, iar Bugeacul colonizat cu tătari. Din acest moment, sultanul a dispus instalarea la Suceava a unei trupe formate din 500 de ieniceri menită a-l supraveghea pe domn. După moartea lui Ioan Zápolya, în condiţiile intenţiei lui Ferdinand de a ocupa Ungaria, S. a hotărât transformarea acesteia în paşalâc; la 2 sept. 1541 a intrat în Buda, de unde a proclamat menţinerea regatului în sfera sa de influenţă până la majoratul lui Ioan Sigismund Zápolya (1540-51, 1556-71). În aceste condiţii, Transilvania devine principat vasal Imp. Otoman supus plăţii unui tribut. Măsurile luate de S. împotriva Ţărilor Române sunt generate în conştientizarea puterii formate de o posibilă uniune a acestora, idee subliniată de prelatul catolic Anton Veráncsics: "Dar s-a temut S. ca nu cumva, când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Ţara Românească sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere". (G.M.)
OSMAN II "cel Tânăr" (Osman Genç) (n. 15 nov. 1603, Constantinopol, Imp. Otoman - m. 20 mai 1622, Constantinopol, Imp. Otoman). Sultan al Imp. Otoman şi calif al Islamului (26 febr. 1618-19 mai 1622). O. a fost organizatorul unei expediţii militare în Ţările Române (1620-21). Conflictul cu Polonia din ultimele decenii l-a făcut pe sultan să numească domn al Moldovei pe unul dintre oamenii apropiaţi lui, diplomatul otoman Gaspar Graţiani (1619-20). Rolul acestuia era de a-i potoli pe boierii antiotomani şi, mai ales, de a media conflictul polono-otoman. Planurile tânărului sultan s-au dovedit de la început greşite, căci noul domn intrase mai de mult în relaţii cu Imp. Habsburgic şi, după înscăunare, cu Polonia. Poarta este înştiinţată de toate aceste acţiuni de principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-29), ostil politicii antiotomane duse de vecinii săi. În aceste condiţii, O. trimite o armată condusă de Iskender paşa, beylerbey-ul de Silistra (cel care, în 1619, cucerise un teritoriu moldovenesc de 25 de mile), pentru a-l îndepărta pe Graţiani şi pericolul polon. Iskender paşa cheamă să i se alăture mai multe corpuri de oaste, conduse de beylerbey-ul Rumeliei, Yusuf paşa, sangeacbey-ul de Nicopol, Tiryâki Mehmed paşa, sangeacbey-ul de Vidin, Koca Hïzïr paşa, la care se adaugă tătarii din Crimeea, conduşi de hanul Cânibek Giray (1610-23, 1628-35) şi fratele său Devlet Giray, precum şi tătarii nogai, conduşi de Kantemir Mïrza. La cererea de ajutor trimisă de domnul moldovean principilor creştini, a răspuns doar Polonia. Oastea polonă, condusă de marele hatman S. ¯o_kiewski şi hatmanul de câmp S. Koniecpolski, intră în Moldova la începutul lui sept. În Moldova, face joncţiunea cu corpul condus de Gaspar Graţiani, la V de Soroca. În bătălia de la Ţuţora (lângă Iaşi) oastea otomano-tătară a câştigat o strălucită victorie, după trei zile de rezistenţă au rămas pe câmpul de luptă 10 000 de creştini (20 sept. 1620). Domnul Moldovei a fost ucis de boieri, iar armata polonă s-a retras spre Nistru.. Otomanii sosesc la Hotin la 1 sept. 1621, după o serie de probleme pe care sultanul le are cu armata, şi supune cetatea asediului (3-29 sept.). O. a ordonat şase atacuri generale asupra cetăţii, soldate cu pierderi mari de ambele părţi. Polonezii cer încheierea unui tratat de pace şi propun ca mediator pe domnul muntean Radu Mihnea (1620-23). Tratatul se încheie la 9 oct. 1621, pe baza celui din vremea lui Soliman I (1520-66), cu aceleaşi prevederi plus cedarea Hotinului către Moldova, intrarea Poloniei în sfera politicii externe otomane şi obligaţia acesteia de a plăti 30 000 florini pe an hanului Crimeei şi o mulţime de peşcheşuri sultanului otoman. (G.M.)
Din volumul în pregătire la Editura Meronia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
