A murit un om care îmi citea poeziile.
Mi le căuta în reviste.
Mă suna de fiecare dată
cînd găsea cîte un text de-al meu
suspendat în boldul literelor.
Mă simţeam deseori stînjenit în preajma lui.
El ştia despre mine totul,
cum totul spuneam în poezii despre mine.
Conversam despre lucruri străine,
comune, dar amîndoi ştiam că
în subconştient ne leagă poezia
şi o oarecare suferinţă a inimii care pompează sînge
pentru un întreg univers.
Într-o zi mi-a spus:
- E adevărat că poeţii
pot face transplant de suflete?
- E adevărat, am spus eu,
poezia e luxul săracilor;
pentru că orice om îşi poate permite un răsărit de lună,
o furtună de stele,
sub ploaia de vară sărăcia e amanta
care îşi turteşte sfîrcurile
pe limba oricărui muritor;
îmbrăţişările nu-i lasă pe oameni să se strîngă de gît;
Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin
doar şi pun hoţeşte semnătura;
mai mult, fac trafic cu imagini furate din grădinileraiului
pe care cînd le atingi se transformă în pulberi de cuvinte;
..............
Acum a murit. Mă simt vinovat
pentru că l-am dus cu vorba.
Poezia mea nu i-a dat viaţă veşnică.
Poezia mea nu l-a făcut să se uite ironic
în ochii ultimei clipe şi să-i spună:
nu ai nici o şansă să-mi explodezi în faţă,
eu am atins cu un deget inexprimabilul.
Poate că în ultima clipă şi-a dus aminte
de mine
şi în minte sau în inimă
i s-a înfipt o mare dezamăgire.
Ca un ac de viespe.
Am vrut să-i duc o floare la căpătîi.
Jenat de propriile mele versuri nu am făcut-o.
Floarea am lepădat-o la un colţ de lume.
Şi apoi am scris textul acesta.
Vai,
mă duc şi pe mine însumi cu vorba.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
