Foarte greu să mai scrii poezie muzicală şi feminină şi în acelaşi timp să fii original. Amelia Stănescu reuşeşte figura în Couvertures de pluie/ Aşternuturi de ploaie (Brumar), pentru că ştie cu ce se mănâncă poezia contemporană, dar şi pentru că a amestecat în compoziţie niscaiva obrăznicie. Până şi preţiozitatea culturală, alde snobismul colegilor de breaslă, este întrebuinţată altfel în cazul ei. Mai degrabă prin prisma studiilor de gen: „Femeia în cultură este întotdeaunua/ femeia în cultura cuiva/ un chist subcutanat în muşchiul de brad al fricii” (Femeia în cultură). No, câtă lume mai pricepe că poezia trebuie să fie bine înfiptă în realitatea intimă, nu un discurs aerat? Versurile acestea trăite, simţite acut, dar şi elegante, răsună foarte bine şi în traducerea franceză a lui Mădălin Roşioru, teoretician literar el însuşi. Dar povestea cu reflectarea franceză a versurilor nu este aşa simplă! Pentru că însăşi autoarea este lector universitar de franceză, iar cartea a avut şi un lector pentru limba franceză: J. B. Courvoisier (nume predestinat). Nu este, aşadar, o simplă ambiţie, ci muncă serioasă, conştientă şi... întreită.
O şansonetă presărată cu termeni informatici şi alte neologisme, mizând mai ales pe sensibilitate ar putea aluneca în derapajele de gust ale unui Păunescu (că tot a fost el înhumat aproape de picioarele lui Eminescu). Calitatea principală a scrisului Ameliei este gustul, deci eleganţa, firesc secondată de inteligenţă. Inteligenţa artistică înseamnă să ştii ce să selectezi şi cum să le combini pe cele selectate, fără să provoci stridenţe: „când plouă picurii se scurg pe catedrală diagonal/ un castel de nisip ca o umbră/ aşteptând/ cicatrizarea luminii” (Alésia).
Inteligenţa se observă în poemele cu o doză de senzualitate. Spun o doză, pentru că Amelia ieşise în lume cu poeme orgasmice. Acum, însă, senzaţiile sunt vălurite, deci cu atât mai provocatoare: „înfiptă într-o tijă cu ţepi/ e o expoziţie cu vânzare de iluzii/ de cum ar fi dacă/ de ce ar fi când// femeia feromon/ e vecina din fereastră /portretul amantei ascuns în portofel” (femeia feromon).
Scrisul despre iubire este împănat şi de cuvinte preţioase, cu mare încărcătură culturală. De aceea autoarea oferă, când e cazul, explicaţii în subsol. Dar deşi tonul general e languros, melancolic şi şopotitor, concluziile sunt bulversante: „iubirea/ e o mare impotenţă” (Poem pentru I. P. – care a suferit un accident de maşină). Suferinţa face bine liricii. Dar ori e suferinţă cumplită, ori e condimentată cu ceva fandări tăioase. Cum Amelia este o fiinţă solară şi rafinată, e limpede că recurge la a doua strategie.
Poeziile despre poezie sunt o capcană din care nu prea poţi ieşi fără să-ţi laşi un picior acolo. Poetei îi reuşeşte cumva isprava făcând diversiuni şi aruncând drept momeală neologisme nemiloase: „Dacă poezia m-ar putea ajuta/ să traduc în cuvinte/ metafora gândului tău/ ispita ochilor şi/ ambra pleoapei/poate mi-ar fi mai uşor/ să cred că timpul nu e decât/ o unealtă amăgitoare/ un ceas cu cuc pentru pauzele de respirări/ sau o formă a iubirii/ a continuităţii a introitusului/ iluziei în adevăr/ cuvântului în faptă/ tu-ului tău în/ sinele meu” (Tu, cel pentru care scriu).
Având bine întipărită în minte ideea că în poezie trebuie să predomine funcţia poetică, scriitoarea iscă efecte muzicale, neuitând vreun moment de importanţa conţinutului. De aceea, cele mai bune porţiuni ale artei sale seduc şi provoacă simultan: „palmele noastre revarsă/ un lung şir de mărgele/ pe care stă o pasăre-şi traduce-şi traduce-în alte limbi” (***). Există şi texte cu acustică scăzută, dar ele pun şi mai bine în evidenţă pasajele vibrante.
O perfectă ambiguitate în descrierea iubirii îmbibă tot volumul. Merită să dai curs sentimentelor, dar garda trebuie ţinută tot timpul sus. De aici o sensibilitate ironică, lucidă, oricât de paradoxală apare starea de lucruri: „iubirea ta pentru mine a devenit/ un obiect erectil, un balon/ de veghe în lanul de secară/ o mie de leghe sub mări” (Am nevoie de poezie). Pericolul răcelii este îndepărtat datorită conjuncţiei dintre sentimente şi poezie, poeticitate mai degrabă. La fel cum luciditatea bandajată în foi de copt imprimate cu reflexe culturale scuteşte de orice alunecări lacrimogene: „fii bună, fii blând/ lasă-mă să-ţi mângâi norii ascunşi/ după ureche/ să îţi strig: sucre d’orge!/ să îţi ating imaginaţia din spumă/ de lapte pe piele/ cărăbuşi frisonaţi caută iscălitura ta/ înserările la malul mării/ la întretăierea dintre coapsă şi vânt/ pe ţărmurile sălbatice decoltate din/ alte lumi, oh! din alte/ cântece ai adunat un vers lung/ cu care măsori clipa de aşteptare/ dintre două săruturi/ le désir nous comble:/ aibi milă” (J’écrirai des poèmes sur ton ventre).
Muzică turnată în cuvinte. Înţelesurile devin secundare. Şi îmi dau seama că o poetă nu se cade să fie afonă. Abia acum.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
