Iata o postura rareori intalnita in lumea clocotind de orgolii megalomaniace a audiovizualului: un tanar jurnalist respinge fuduleala ieftina a eternizarii pe sticla talkshow-urilor si alege calea - mai aspra, dar cu adevarat profesionista - a realizarii de reportaje si documentare culturale de tip Discovery. Asa a hotarat Sandrino Gavriloaia in 1995, la prima lui intalnire cu televiziunea, in Redactia Cultura a TVR de atunci. Si decizia i-a fost inteleapta. A semnat o multime de emisiuni cu formate diverse: Calator in Orient (30 de episoade); Muzicieni romani la Paris (4 episoade); Clipa de poezie (7 ani de viata TV); Carmen Sylva - regina si artista; Carol I si epoca; B.P. Hasdeu - legenda si destin literar; Clipa cea repede - locuri si marturii ale biografiei literare eminesciene; Prezente romanesti la Festivalul de la Avignon; O viata pentru o revista - Miron Grindea; Matei Visniec si misterele realitatii etc. A fost distins cu premii importante: APTR (2002), UZP (2004), UCIN (2006), "Spirit romanesc" (distinctie acordata de asociatia culturala italo-romana omonima din Mantova in 2006). Desi este de formatie filolog italienist (a tradus un Ghid fundamental de esoterism si parapsihologie de Paola Giovetti, Editura Lucman, 1997), a demonstrat, in film si in pagina scrisa, ca este un calator impatimit si avizat de-a lungul si de-a latul culturii. Onorand acest crez, cartea sa de Calatorii orientale este, deopotriva, un ghid si un eseu ce concentreaza informatii, pareri si experiente acumulate pe parcursul mai multor vizite in Tara lui Sem - Siria, Tara Cedrilor - Liban si Tara dintre cele doua fluvii - Irak. (Gabriel Rusu)
In inima pustiului sirian Al Cham, departe de freamatul vietii moderne, exista o asezare modesta, amplasata intr-o oaza cu vegetatie bogata si arbori ingrijiti cu atentie. Este Tadmor, orasul care in Antichitate a ajuns sa rivalizeze cu augusta Roma... Localitatea are astazi o importanta strict turistica, deoarece aici se afla cel mai intins sit arheologic: Palmyra... Tadmor este numele antic preroman al Palmyrei, toponim de rezonanta semitica de vreme ce denumirea s-a pastrat in uzanta araba pana acum. In limba araba, tamr inseamna curmal. De aici si numele greco-roman al asezarii - Palmyra -, care a derivat din latinescul palma (palmier). Populatia a fost succesiv amorita, aramaica si araba, neamuri strans inrudite. Protejata de vanturile fierbinti printr-un lant muntos, oaza isi datoreaza existenta surselor de apa din masivul Muntar, intre care cel mai vestit izvor este Afqa. In Antichitate, aici era adorat zeul Yarhibal, iar izvorul Afqa era, de fapt, un sanctuar. Desi vestigiile arheologice descoperite in zona nu sunt foarte vechi (daca ar fi sa judecam dupa scara multimilenara a istoriei siriene), numele "cetatii desertului" apare in mai multe texte asiriene, babiloniene si egiptene redactate intre veacurile 19 si 11 i.Hr. La inceputul epocii seleucizilor, Tadmor era deja o asezare importanta, pentru ca peste numai un secol sa devina nucleul unui mic regat arab, asa cum se dezvoltasera statele prearabe de la Emessa (pe valea Orontelui), Petra (din Iordania de astazi) si Hatra (din nord-vestul actualului Irak). Dar adevarata ascensiune a Palmyrei incepe in secolul I d.Hr., iar apogeul infloririi sale este atins in perioada dominatiei romane. Pentru Pliniu cel Batran, Palmyra era un oras deosebit prin amploarea dezvoltarii sale, prin bogatie, ca si prin izvoarele tamaduitoare, socotite miraculoase. Inconjurat din toate partile de nisipuri si stanci aride, orasul a fost aparat de natura aspra a locului.
Supranumita si "mireasa desertului" sau "giuvaierul pustiului", Palmyra este asezata intr-un soi de coridor ce leaga Emessa (Homs, in zilele noastre) de Eufrat. Oaza a constituit o etapa importanta si obligatorie pe drumul caravanelor, iar asezarea a prosperat si s-a dezvoltat datorita amplasarii sale pe rutele caravaniere ce legau Rasaritul de Apus. Intre Asia, Europa si Africa au existat drumuri comerciale din cele mai vechi timpuri, arabii si stramosii lor (arameii, nabatheenii, hatranii) fiind cei care controlau tranzactiile, tranzitul si desfacerea marfurilor. Cea mai importanta relatie urma calea uscatului, lega China, India si Persia de Orientul Apropiat si de Mediterana si a intrat in istorie sub numele de Drumul Matasii. Pe aceasta magistrala a cererii si ofertei circulau marfurile, banii si ambitiile lumii antice. Din China, mai scumpe decat aurul, veneau matasurile si portelanurile. Mirodeniile, fildesul, argintul, pietrele pretioase, santalul erau aduse din India si Indochina. Din Persia, Afganistan si zona Golfului, soseau covoare, parfumuri, sidef, alamuri, turcoaze si perle. Traditia afirma ca un chinez, Chang Chien, ofiter in garda imparatului U Di, a descoperit drumul ce leaga Extremul Orient si Asia Centrala de India si Levant. Asemenea unui fluviu care-si absoarbe pe traseu afluentii, Drumul Matasii avea ramificatii zonale ce adunau in albia marelui coridor comercial nu numai produse, oameni, bani si animale de povara, ci si idei, informatii, cunostinte. Calea Matasii a generat o adevarata civilizatie a prosperitatii, care a cunoscut, de-a lungul istoriei si traseului sau geografic, mai multe varfuri: Antiohia, Buhara, Hatra, Petra, Palmyra, Samarkand etc.
Bucurandu-se de o anume autonomie, cetatea desertului a jucat un rol privilegiat, fiind un soi de amortizor intre cele doua mari imperii ale vremii, cel roman si cel al partilor. Lasandu-si inconfundabila amprenta in toate provinciile anexate, din Britannia, Galia si Dacia, pana in Siria si Libia, romanii au fost marii constructori ai Antichitatii. Maestri ai comunicatiei si eficientei, ei au croit drumuri solide si poduri din piatra. Portiuni ale acestor magistrale s-au conservat in Orientul roman. In Siria, drumurile porneau din Bosra, Damasc, Emessa, Antiohia si se regrupau la Palmyra, pentru a urma apoi caile ce duceau, printre nisipuri, spre Mesopotamia si Persia. In ciuda conflictelor repetate, romanii si partii aveau un interes comun: sa mentina vitalitatea drumurilor comerciale. In acele vremuri, Palmyra era un nod rutier si un centru economic de prima importanta. Cetatea a reusit sa-si mentina autonomia platind romanilor tribut. Ostirile Palmyrei pazeau rutele caravanelor, ajungand pana in Golful Persic, unde cetatea detinea antrepozite, garzi si afaceri. Desi Siria devenise provincie romana dupa campania generalului Pompei din anul 64 i.Hr., Palmyra a fost supusa integral abia in timpul imparatului Tiberiu, care a domnit intre anii 14-37 d.Hr. Influenta romana asupra stratului autohton aramaic si arab, precum si diferitele aporturi venite odata cu marfurile celor patru zari au facut ca la Palmyra sa se dezvolte o civilizatie singulara. Sub dinastia Severilor, intre anii 193-235 d.Hr., Palmyra devine unul dintre marile centre urbane ale Orientului. Imparatul Caracala Severus confera titlul de colonie romana atat orasului Emessa, din care se tragea familia sa, cat si Palmyrei. Monumentele sitului palmyrian marcheaza etapele cele mai importante ale asezarii: Marea Colonada, Arcul de Triumf al lui Septimius Severus, agora, necropola, temple si sanctuare diverse, un amfiteatru.
Templul lui Bel se numara printre cele mai importante si mai bine pastrate sanctuare ale Orientului antic. Zeul adorat aici era, evident, Bel, identificat cu Zeus la greci si cu Jupiter la romani. Termenul "Bel" reflecta, de fapt, pronuntia palmyriana a cuvantului semitic Baal, care inseamna domn, zeu. Baal desemna zeitatea principala a popoarelor de origine semitica. Zeu cosmic suprem, Bel, Baal sau Bol apare reprezentat intre Yarhibal si Aglibal, divinitati ale Soarelui, respectiv Lunii. Intruchiparea principala a zeului Baal era vulturul cu aripile deschise. Palmyra si-a pastrat independenta religioasa datorita taxelor de protectie platite romanilor si fluxului intens de marfuri, semintii si credinte din aceasta zona frontaliera. Marea curte a templului lui Bel are dimensiuni impresionante, fiind specifica sanctuarelor de tip oriental. Arealul era destinat publicului larg si credinciosilor veniti la rugaciuni si jertfe. Cela templului (termenul cel mai apropiat zilelor noastre este cel de altar) era accesibila numai preotilor si servitorilor divini. Capela-altar era compusa din doua incaperi numite thalamos (in uzanta culturii elenistice), amplasate fata in fata pe latura nordica si, respectiv, sudica a incintei. Compartimentarea bicamerala a altarului reprezinta o alta caracteristica a templelor orientale. Ornamentatia bogata a plafoanelor, unde predomina elaborate motive geometrice si vegetale, anunta arta bizantina si araba de mai tarziu.
In zidurile incintei templului exista multe orificii circulare, regulat amplasate. Aceste gauri amintesc de stralucirea si maretia templului care, odinioara, era acoperit cu placi din bronz aurit. In timp, casa lui Bel a cunoscut multiple metamorfoze si destinatii. Perioada bizantina a transformat-o in biserica. Urmele sfintilor si frescelor crestine se mai pot distinge inca pe unul dintre peretii interiori ai celei. Culorile au fost sterse de soare, iar figurile sfintilor au fost distruse de musulmani, care au interdictia reprezentarii umane. Ceva mai tarziu, cam pe la inceputul secolului al XII-lea, templul-biserica a fost preschimbat in moschee, iar incinta Marii Curti in fortareata. Intre secolele al XII-lea si al XIII-lea, arabii au fortificat Palmyra impotriva cruciatilor, bazandu-se pe ruinele solide ale Antichitatii, asa cum au facut-o si la Baalbeck ori Bosra. Templul a fost locuit de mai multe familii pana in anul 1929, cand a avut loc stramutarea localnicilor si renovarea vestigiilor. In vremea protectoratului francez, in anii ?20 ai secolului trecut, au inceput lucrarile de cercetare si restaurare a sitului, prilej cu care au fost stramutati si locuitorii asezarii.
Amfiteatrul roman de la Tadmor-Palmyra este unul dintre cele mai semnificative edificii de acest gen din Rasarit. S-a numarat printre constructiile publice de referinta ale asezarii, daca judecam dupa localizarea centrala, dupa dimensiuni si dupa faptul ca accesul se facea aproape direct din strada principala. Avea 13 randuri de staluri din piatra, dispuse intr-un semicerc ce pastreaza o acustica perfecta. Scena, lunga de aproape 50 de metri si lata de 11, seamana cu fatada unui palat regal prevazut cu o intrare principala triumfala. Acest aspect oarecum maret, oarecum decadent dovedeste ca teatrul palmyrian era mai degraba un spatiu al reprezentarilor muzicale, dramatice si literare, decat o arena de lupta pentru gladiatori si animale (se urma deci modelul elenistic si nu cel roman).
Tetrapileele sunt amplasate intr-o intersectie de colonade (strazi flancate de siruri paralele de coloane pe care azi le-am putea socoti drept bulevarde) din zona rezidentiala a fostei cetati antice. Tetrapileele sunt formate din patru piedestaluri, iar pe aceste socluri se inalta patru coloane ce formeaza, fiecare, un lacas acoperit, rezervat reprezentarilor umane. Statuile nu s-au pastrat, asa ca nu se stie cui ii era inchinat monumentul.
Situata in afara amplasamentului asezarii antice, Valea Mormintelor frapeaza prin stranietatea peisajului si a edificiilor funerare, construite sub forma de turnuri. Pentru palmyrienii antici, mormintele erau de fapt niste "case ale eternitatii". Ei credeau in viata de apoi si, de aceea, semnul trecerii lor trebuia sa concureze realitatea traita. Cu cat erai mai bogat, cu atat "casa mortii" tale trebuia sa fie mai fastuoasa. In functie de venituri si de pozitia sociala, palmyrienii isi amenajau morminte individuale sau cavouri de familie, construite fie sub forma unor turnuri rectangulare, fie a unor elaborate spatii subterane. Turnurile funerare, caracteristice pentru civilizatia palmyriana, nu au corespondent in lumea Orientului antic, desi anumite mausolee feniciene si semitice pastrate au siluete verticale comparabile. S-ar putea face, totusi, o paralela cu turnurile eremitilor din arealul oraselor moarte din nord-vestul Siriei. Cele mai vechi morminte ale necropolei, anterioare primului secol al erei crestine, sunt turnurile-cavouri, considerate totodata si temple deoarece aici erau venerati stramosii familiei. Avand mai multe etaje, mormintele erau amenajate pe verticala. Pe lateralele cavourilor existau nise supraetajate, destinate trupurilor "mai putin" importante. Uneori, mortii de mana a doua erau amplasati pe cant, spre o mai buna economisire a spatiului funerar. In colectiile Muzeului National din Damasc se pastreaza un extraordinar grup statuar funerar de tip hypogeu ce demonstreaza un alt obicei antic: barbatii se machiau. Colorarea, impodobirea si invesmantarea statuilor tineau nu numai de traditia vremii, ci si de un anumit repertoriu mistic, care trebuia sa intruchipeze (adica sa concureze) realitatea. Tot in acest muzeu a fost reprodus, in conditii aproape identice sitului arheologic, un monument de tip hypogeu unic in lume. Este vorba de mormantul palmyrianului Yarhai, plecat la cele vesnice in secolul al II-lea d.Hr. Personajele realizate in tehnica altoreliefului, intruchipand prim-planuri sau planuri medii ale celor care au ajuns sa ocupe lacasurile eternitatii, sunt surprinzatoare. O intreaga comedie umana, antic-palmyriana, constituie astazi mandria muzeelor din Palmyra, Damasc, Luvru, Ermitaj. Trasaturile omenesti (araboide, negroide, semitice si europene) demonstreaza existenta unui veritabil Turn Babel, aici, in regatul Palmyrei. Specialistii, arheologii si istoricii de arta au demonstrat, numai pe baza acestor monumente funerare din piatra, existenta unei arte specific palmyriene. Trasaturile civilizatiei dezvoltate in acest nucleu al Drumului Matasii pot fi sintetizate chiar daca n-am fi avut la indemana decat aceasta misterioasa galerie de personaje funerare. Figurile umane sunt reprezentate cu un soi de toca inalta, purtand vesminte cu multe falduri. Doamnele palmyriene purtau bijuterii sofisticate, iar pieptanaturile lor erau nu mai putin elaborate. Atat femeile, cat si barbatii purtau pantaloni lungi, peste care aveau tunici legate cu braie din matase multicolora. Tesaturile folosite la imbracamintea celor avuti erau din matase importata. Imparatul roman Helogabalus, din dinastia Severilor, nascut in apropiere, la Emessa, a socat patricienii si populatia Romei deorece purta exclusiv vesminte din matase. In Antichitatea romana de pana la cucerirea Orientului Apropiat, matasea era un material cvasinecunoscut. Ceva mai tarziu, ea va ajunge sa ilustreze nivelul maxim al opulentei, devenind mai pretioasa decat aurul. O mentiune aparte o merita scrierea palmyriana, ca expresie a unei civilizatii rafinate. Cele mai multe dintre inscriptiile locale sunt expresii ale independentei fata de Roma. Palmyriana a fost un dialect aramaic principal care se caracteriza printr-un puternic procentaj de termeni vechi arabi. Este un idiom disparut, care s-a pastrat doar in texte, inscriptii si papirusuri stravechi. Scrierea palmyriana avea la baza un alfabet format din 22 de litere. Se scria, evident, de la dreapta la stanga.
Un bulevard lung de 1.200 de metri (Marea Colonada) traversa asezarea de la Est spre Vest urmand, probabil, directia Drumului Matasii. In realitate, strada principala nu era deloc dreapta, dar ingeniozitatea arhitectilor romani a corijat acest neajuns urbanistic. Multe dintre coloane aveau console pe care altadata erau inaltate statuile imparatilor romani sau ale liderilor locali. Cele mai des intalnite reprezentari erau ale familiei Severilor sau ale regelui local Odeinat si ale sotiei sale, legendara Zenobia. Regina nisipurilor, infatisata azi pe bancnotele siriene, a obtinut pentru scurt timp independenta Palmyrei si suprematia asupra Orientului Apropiat...
Ascensiunea si povestea acestei regine se datoreaza unui complex de factori politici favorabili. In Persia anului 228, sasanizii preiau puterea din mainile dinastiei arsacizilor. La scurt timp, Ardachir I, primul imparat al noii dinastii, cucereste gurile fluviilor Tigru si Eufrat, blocand accesul palmyrienilor in zona Golfului Persic si stranguland Drumul Matasii. In consecinta, traseele caravanelor se muta spre nord. Palmyra, aliata a Romei, se vede silita sa adopte o atitudine din ce in ce mai independenta tocmai pentru a-si menaja interesele comerciale legate de Drumul Matasii. Imperiul Roman, inamic traditional al partilor, intra intr-o perioada de instabilitate politica. Odeinat, descendent al printului palmyrian Hairan, este numit guvernator al Siro-Feniciei de catre imparatul roman Valerian. Sapur, rege al regilor, il captureaza pe Valerian, dar viteazul Odeinat ataca armata persana si il elibereaza pe imparat. Drept urmare, Odeinat este numit Dux Romanorum, sef al tuturor armatelor din Orient, Guvernator al Siriei si chiar Imperator (imparatul roman pastrase pentru el doar titlu suprem de Augustus). Pentru ca l-a infrant pe Sapur, Odeinat se autointituleaza si el Rege al Regilor (conform tipicului rasaritean). Dar sortii suveranului palmyrian incremenesc la Emesa, unde este asasinat de un uzurpator, posibila ruda. Acum intra in scena sotia sa, Zenobia, care nu se facuse remarcata prin nimic in timpul domniei lui. Ea devine personajul principal al scenei istorice dupa ce preia puterea in numele fiului lor minor, Wahbalat. Frumoasa, ambitioasa si curajoasa, Zenobia pretindea ca descinde direct din regina Cleopatra a Egiptului, o alta figura legendara a Antichitatii. Numai ca preafrumoasa siriana nu s-a bucurat de sprijinul vreunui Cezar sau Antoniu al epocii sale, ba dimpotriva... Zenobia era extrem de cultivata pentru o femeie a timpului ei, fie ea si regina. Cunostea si vorbea foarte bine egipteana, greaca, latina si, bineinteles, palmyriana. In plus, era pasionata de istorie, religie si filosofie. Dupa unele relatari, suverana era si o buna calareata, fiind totodata capabila de manuirea armelor. A stiut sa se inconjoare de strategi si generali loiali. A considerat ca fiul sau, Wahbalat, in numele caruia guverna, are dreptul sa poarte titlurile mostenite de la tatal sau: Rege al Regilor, Dux Romanorum si chiar Imperator. A emis monede din aur si argint cu efigia ei si a fiului minor, inscriptionate cu titlurile respective de putere.
Dar Roma, adica imparatul Aurelian, proclamat Augustus, reactioneaza cand afla ca armatele reginei desertului cuceresc Egiptul. Zenobia voia sa asigure accesul Palmyrei spre Indii, prin Marea Rosie si coridorul Nilului. Aurelian porneste in expeditie de pedepsire si cucereste cetatea pustiului. Interesant este faptul ca, exact in aceeasi perioada, Imperiul Roman se confrunta cu mai multe crize regionale: Zenobia in Orient, semintia Carpilor la nord de Dunare ori triburile germanice. Un anume Tetricus se proclama si el imparat al romanilor, undeva in Galia. Se pare ca retragerea aureliana din Dacia romana a fost cauzata si de aceasta criza multipla de la fruntariile imperiului. Dar Aurelian reuseste sa potoleasca revoltele, revenind la Roma in triumf, ca pe vremea lui Cezar, printr-o grandioasa parada. Intre trofeele si capturile de razboi se afla si Zenobia, inlantuita cu lanturi de aur... Istoria nu consemneaza cu exactitate soarta acestei invinse, dar dupa unele relatari ea a fost ulterior ucisa. Dupa alte consemnari ar fi fost exilata la Tivoli, unde s-ar fi casatorit cu un senator roman, perpetuandu-si semintia. Efigiile Zenobiei au fost distruse dupa ce imparatul Aurelian a cucerit Palmyra in anul 272. Reprezentarile curajoasei regine si ale familiei sale sunt rarisime, pentru ca au fost martelate la porunca romanului... Din fala de altadata n-au mai ramas decat inscriptiile bilingve greco-aramaice care mentioneaza numele lui Septimius Odeinat ca "Rege al Regilor si protector al intregului Orient" si atesta faptul ca regina-imparateasa Septimia Zenobia nu a fost doar o legenda a pustiului...
Fragment din volumul in curs de aparitie Calatorii orientale
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
