La opt ani, Didier van Cauwelaert (nascut in 1960, la Nisa) a scris un roman politist, convins fiind ca va fi publicat la Editura Gallimard. La 12 ani termina un libret pentru o opera si, dupa cateva alte romane refuzate, reuseste sa tipareasca sub sigla Seuil prima sa carte: Vingt ans et des poussieres, pentru care primeste Premiul Del Duca. In 1994 este recompensat cu Premiul Goncourt, pentru romanul Un aller simple, iar in 2004 publica Evanghelia dupa Jimmy, volumul sau de cel mai mare succes international. Prezent in Romania la inceputul lunii iunie, cu ocazia lansarii versiunii romanesti a acestui roman, aparut la Editura Humanitas, Didier van Cauwelaert a raspuns catorva intrebari pe care i le-a pus traducatorul cartii sale.
- Mai exista pofta genuina de scris dupa Goncourt? Nu vorbesc, desigur, despre faptul ca laurii pot epuiza imaginatia si talentul, ci doar despre presiunea pe care o poate exercita dorinta de a gasi din nou, cu orice pret, "cartea" castigatoare. Despre dorinta de a ramane in top si despre ravagiile pe care aceasta dorinta le poate antrena.
- Nici inainte, nici dupa Goncourt nu am scris cu gandul la premii sau la public. Nu trebuie sa te gandesti vreodata la recompense atunci cand pui mana pe condei. Premiul Goncourt, sau oricare altul, repezinta un foarte frumos cadou. Atat si nimic mai mult. Asta, cu conditia sa-l traiesti in acest fel. In alte conditii, poate deveni primejdios. Odata premiat, scriitorul se poate schimba, se poate opri din scris. In Franta, cred, nu exista insa presiunea din alte parti. Acest climat, dar si pornirea interioara m-au facut ca, a doua zi dupa ce am primit Goncourt-ul, sa ma trezesc tot la ora 6 in zori si sa ma apuc de lucru. Una peste alta, poate ca am scris mai putin in anul acela (1994, n.red.), dar n-am incetat o clipa s-o fac. Am scris in avion, in tren, in hoteluri, in toate conditiile imaginabile. Am facut asta ca sa raman acelasi, adica un scriitor fara viata exterioara. Cei care incep sa sporovaiasca despre opera lor in dreapta si-n stanga isi alunga tumultul interior si se trezesc, brusc, in fata paginii goale. Isi strica, practic, mecanismul scriiturii.
- Exact acesta este motivul pentru care v-am pus intrebarea precedenta. Am cunoscut anul trecut "un alt Goncourt", un scriitor absolut stimabil si un conviv mereu inspirat, care facea din premiul respectiv o borna zero. Exista, pentru el, inainte si dupa Goncourt. Tot masurand, a uitat sa scrie. Ba chiar si-a facut din aceasta uitare, din aceasta crispare un soi de fard pe care publicul si chiar critica il adorau.
- Eu nu sunt asa. Seman mai degraba cu Erik Orsenna, care n-a incetat o clipa sa lucreze, ramanand ceea ce era si, lucru foarte important, neincetand in acelasi timp sa se diversifice, neramanand la o reteta. Nu suntem niste produse marca "Goncourt". Exista scriitori care aveau deja publicul lor fidel inainte de premiu si care si l-au pastrat. Premiul poate sa fie periculos cand nu ai un public, atunci cand vine sa incoroneze primul sau al doilea roman. E ca o lumina teribila de proiector. E ca la Miss France. Dupa festivitati, urmeaza insa intunericul.
- Chiar nu v-a modificat mica banderola rosie de pe Un aller simple destinul literar?
- Nu. Doar a inmultit tirajele si a sporit, considerabil, traducerile.
- Ma incapatanez sa cred ca mai multi cititori inseamna un alt destin literar. Aritmetica produce efecte chimice.
- Asa e. Voiam doar sa spun ca eu, ca scriitor, nu m-am schimbat.
- Am facut impreuna o lectura publica la Institutul francez din Bucuresti, din volumul dumneavoastra "Evanghelia dupa Jimmy". Am fost uluit de caracterul dramatic al felului in care ati citit. Ulterior, mi-ati marturisit ca acest "har" al interpretarii vine dintr-o experienta curenta, pentru ca, dupa ce scrieti un fragment de text, il cititi cu voce tare sa vedeti daca merge, daca este muzical. Mai aveti si alte ritualuri legate de scris?
- Am tot soiul de obiceiuri, de manii. De pilda scriu doar de mana, nu folosesc niciodata calculatorul. Scriu cu pixuri de culori diferite, uneori pana la douasprezece, pentru ca revin asupra anumitor pasaje si fiecare culoare este legata de un anumit moment al scrisului, de o anumita etapa a cartii, iar cand rescriu, sau cand scriu pe curat, folosesc stiloul.
- Doar atat?
- Mai este, desigur, chestia cu trezitul devreme. Am un somn foarte bun, foarte odihnitor, nu iau niciodata somnifere, prin urmare ii spun organismului meu: ai doar cinci pentru dormit, asa ca descurca-te! Ora mea fetis de trezire e 5,30 a.m. Apoi, pot sa lucrez chiar si cincisprezece ore la rand. Nu mereu, evident, se intampla asta. Exista momentul trezirii, iesirea din limburile visului, dupa care urmeaza plimbarea. De obicei lucrez la casuta mea din padure, de la Rambouillet, si merg cu bicicleta sau pe jos, printre copaci, scriind "in cap".
- Ascultati de anumite norme zilnice? Aveti un anumit ritm, sau un numar de pagini ce se cuvin umplute?
- Nu, niciodata. Uneori merge teribil de bine, scriu neintrerupt, dar simt la un moment dat nevoia sa impartasesc ce am scris cu arborii, intr-o stare de euforie (scrisul este, pentru mine, un lucru foarte fizic). Prin urmare merg afara, fara sa ma opresc din scris. Sunt insa si momente cand ma simt blocat, cand imi pare ca textul nu se leaga. Si atunci, insa, remediul este tot plimbarea. Simt nevoia sa aerisesec totul. Asa se intampla cand sunt la munte si fac schi-fond, sau cand inot la piscina: desfasor fraze in cap.
- Evanghelia este o carte care vorbeste, in felul ei neobisnuit, despre religie. Sunteti o persoana religioasa?
- Sunt credincios, dar nu sunt legat de ritualuri religioase. Prefer sa merg in biserici atunci cand sunt pustii. Ma simt insa legat de fortele telurice si ale naturii, atunci cand ma aflu printre copaci. Acestia detin cea mai puternica energie spirituala posibila. Exista putine biserici care imi comunica aceasta stare. Informatia spirituala oferita de copaci mi se pare mai pura, oricum decat cea oferita de oameni.
- Printre multele ciudatenii care par sa jaloneze contactul dumneavoastra cu lumea povestilor, se cere subliniat gustul pentru benzile desenate (Herge, Goscinny si multi altii). Care sunt personalitatile lumii literare contemporane franceze de care va simtiti atasat?
- Nu prea mai citesc benzi desenate ca in tinerete. M-am simtit foarte apropiat de Frederic Dard si de forta lui de inventie, un autor in legatura cu care am avut surpriza, flatanta, sa constat ca imi citise cartile. Mai sunt apoi Felicien Marceau, Michel Deon sau Antoine Blondin (am avut sansa ca acesta din urma sa se afle in juriul care mi-a decernat premiul Nimier, in 1984, pentru Poisson d'amour). Printre cei apropiati de varsta mea, l-as numi pe Stephane Hoffmann, care are un talent fara legatura cu moda, nu este un produs de conjunctura, Emmanuel Carrere sau Alexandre Jardin. Imi place, ca sa rezum si pentru ca sunt prea multi cei de care ma simt aproape, imi place, deci, in literatura indrazneala. Iar falsa indrazneala este, pentru mine, Michel Houellebecq: literatura dezgustului si a sastiselii e atat de usor de scris...
- Proiecte?
- Ma aflu in miezul un santier destul de mare: un ciclu de romane pentru adolescenti, foarte amibitios si care va fi un fel de Harry Potter al meu. In paralel, doua scenarii de film, incepute si pe care trebuie sa le ispravesc curand.
Interviu realizat de Daniel Nicolescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
