Giganticul muzeu Metropolitan din New York isi contrariaza vizitatorii, deprinsi, din alte muzee vestite, cu insirarea istorica a salilor, printr-un tip de prezentare a patrimoniului cel putin neobisnuit. Nu e gresit daca zicem si nestiintific.
In multe sectiuni sunt expuse colectii, nu scoli nationale si artistice. Tezaurul de la Metropolitan s-a constituit, in principal, din donatii. Colectionarii care au lasat ofranda pasiunii lor viitorimii i-au impus statului cateva clauze. Una dintre ele e enclavizarea in muzeu a colectiilor ca atare, cu numele celor care le-au daruit la vedere si mentionate cu majuscule in toate publicatiile institutiei.
Din ceea ce-am scris pana aici, se subantelege una dintre ratiunile supreme ale nobilei manii. Iar daca vom continua sa o numim nobila, e pentru ca dictionarul colectionarului contine nenumarate alte definiri, atat de putin magulitoare, incat e mai bine ca deocamdata sa nu le pomenim. Sa vorbim doar de ce-i bun, frumos si constructiv.
Marii colectionari se contamineaza unul de la altul de ambitia de a-si perpetua memoria printr-un cadou final. Unii il fac orasului, altii tarii. Numai ca orasul si tara s-ar putea sa nu se simta foarte onorate de dar. Daca in viata nu se stie niciodata cine pe cine onoreaza, comunitatile si natiunile sunt foarte pretentioase cand se angajeaza in sacralizarea unei colectii. Aceasta trebuie sa fie, daca nu neaparat mare, macar foarte valoroasa. Daca nu coplesita de capodopere, atunci intinsa si sistematica. Orice colectie, ca sa se poata numi astfel, trebuie sa aiba o dominanta. Reversul afirmatiei reclama o evidenta: nu tot ce adunam sub un acoperis, din amuzament, din curiozitate, din patima si din tot felul de ambitii si presiuni sociale, trebuie sa se cheme colectie.
Astfel stand lucrurile, e bine sa clarificam din capul locului termenii dialogului. Ce e, asadar, colectia?
Omul se deosebeste de toate celelalte vietuitoare si prin aceea ca se inconjoara cu bunuri de folosinta indelungata. Colectionatul e o chestiune strict umana. E un dat universal. Cel care are simte nevoia sa aiba si mai mult. Cine nu are vrea sa aiba. Sunt si multi semeni care se leapada usor de toate bunurile lumesti. Dar lepadarea e reversul dorintei de a avea. Un efect in oglinda. Lucrurile din jurul nostru ne apara. In secolul al XVII-lea, peretii locuintei celui mai modest targovet olandez erau plini cu gravuri si tablouri. Olandezii se temeau de vid. Obiectele ii aparau de vid. Tablourile sunt substituenti de uman. Cine iubeste pictura iubeste viata. Vizaviurile uneori incordate cu lumea ale colectionarului de pictura vin din faptul ca acesta isi amelioreaza in timp placerile si motivatiile, dar nu si capacitatea de a si le exprima. Cei mai multi nici nu fac eforturi sa-si puna la punct un pachet de argumentatii. Egoismul colectionarului e de fapt un tip de generozitate care nu-si gaseste cuvintele.
Prima curiozitate pe care o au oamenii cand converseaza cu stapanul unei colectii impresionante este: care-i primul lucru de la care a pornit totul? Ne-am astepta ca marele colectionar sa-si aminteasca plin de evlavie de primul obiect cumparat de el cu intentia de a-l pastra o viata. In general, insa, colectionarii bajbaie pana ce-si contureaza trebuintele interioare. Iar primul obiect colectionat se afla undeva, e unul oarecare intre primele. Conteaza mai mult primul obiect care i-a deslusit omului o vocatie. Vocatia insa apare de regula mai tarziu. Zambaccian a cumparat, pe cand era foarte tanar, intr-un fel de transa, un tablouas de Verona. Curand insa, n-a mai fost deloc mandru de inflamarea sa. Cat despre povestit, a rememorat momentul cu detasare si umor abia in "Insemnarile unui colectionar", de la batranete.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
