Întâlnirea dintre Iisus şi tânărul bogat m-a întristat profund. Aş fi vrut, simţind căutarea şi ardoarea tânărului pentru Învăţător, să-l văd, pe loc, ucenic al Lui. Faptul că acest tânăr îşi doreşte din inimă mântuirea, că respectă din copilărie, scrupulos, Decalogul, că e conştient că, totuşi, comportamentul lui nu îl recomandă încă pentru viaţa veşnică, dar în cele din urmă renunţă şi, mai grav, cade pradă tristeţii - toate acestea mă fac să fiu tare amărât de câte ori parcurg Matei 16-22, cap. 19. Întrebarea lui: Ce-mi mai lipseşte? e sinceră, susţinută de un interes urgent, care nu suportă amânare. Răspunsul lui Iisus e tot aşa: sincer şi sever: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mă. Avântul lui pentru viata veşnică este brusc oprit din pricina avuţiei. Retractil şi trist, tânărul bogat devine unul dintre cele mai deznădăjduite personaje din Evanghelie. Dacă eşti atent îl vezi pur şi simplu mut cum se retrage în lumea din care tocmai ieşise şi din care tocmai a încercat să scape. Mi-e tare milă de el. Ce mă apasă este felul în care pleacă din faţa lui Iisus. Pleacă întristat. În general un om tânăr este fericit. Şi, în general, cei care îl caută rămân pentru totdeauna lângă El sau pleacă miluiţi, mântuiţi, fericiţi. Acest tânăr este trist. Dar, cred eu, tristeţea aceasta are şi ceva bun. Are ceva bun pentru că întristarea lui îi mai dă o şansă. Aceea de a renunţa într-o bună zi la averi şi de a-l urma pe Hristos. Această şansă, se pare că a venit într-o bună zi. Se prea poate ca tânărul din Evanghelia lui Marcu (cap. 14, vers. 51,52) să fie tocmai acest tânăr care în Evanghelia lui Matei dă înapoi. Se prea poate. Mi-ar plăcea să fie aşa. Oricum, mărturia lui Marcu despre un anume tânăr care îl urmează pe Hristos exact în momentul singurătăţii şi tristeţii depline a Acestuia (e vorba de momentul prinderii în grădina Ghetsimani) când ceilalţi, apostoli şi ucenici, "lăsându-l, au fugit toţi", e semnul că, într-adevăr, "ceea ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu". Iată relatarea lui Marcu: "Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-o pânzătură pe trupul gol, şi au pus mâna pe el. El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol". O relatare cu lux de amănunte care prezintă chipul adevărat al tânărului. Curajos, fără frică, urmându-L pe Hristos nu când Acesta stătea triumfător în mijlocul mulţimii şi vorbea în pilde şi parabole, ci atunci când, prins fiind, avea nevoie ca de aer să simtă umbra unui suflet devotat în spatele său. Câtă măreţie are tinereţea! Când e vorba de reîntoarcerea sinceră - pe viaţă şi pe moarte - la Hristos şi tristeţea are ceva bun!
&
Viaţa nu e joacă! Dar viaţa e, uneori, joc! M-am întâlnit azi cu vărul Vasile. Ca de obicei, am povestit câteva ceasuri bune despre Runc şi despre nonşalanţa şi libertatea cu care bravii noştri runcani tratează viaţa, pur şi simplu. Ne-am amintit (a câta oară?!) de Sasu, de Văsăluc şi de Poştariu.
Azi a fost rândul vărului Vasile să-mi povestească o întâmplare absolut tulburătoare. Adevărată, ironică, tristă, poate chiar tragică, copleşitoare. Tema ei: Farsa, Jocul. Personaj principal: Poştariu.
Poştariu nu e altcineva decât Poştaşul satului. Hâtru şi adeseori pus pe glume cu ceea ce noi numim, îndeobşte, viaţa şi moartea. Copil fiind, am stat zile întregi împreună cu Poştariu, fugit de la şcoală sau de acasă, la taifas în cămăruţa P.T.T.R. din faţa Cooperativei de Consum. Citeam reviste de literatură, combăteam, mai cu foc decât în grădina lui Iocan, despre autori şi personaje, puneam nume şi porecle, râdeam şi "înfloream" scene şi întâmplări din viaţa satului Runc şi, mai ales, inventam jocuri. De pildă citeam, cred că prin anii '76-'77, un serial în revista Cutezătorii, scris, mi se pare, de Petre Luscalov, despre o aventură în munţi cu lupte şi încăierări între bandiţi şi eroi pozitivi. Toţi bandiţii aveau nume nemţeşti sau americane: Enrik, Rudy etc. La sugestia Poştariului, ne-am însuşit numele. El era Enrik, eu eram Rudy. Cred că, după câte îmi amintesc, eu primisem numele banditului celui mai rău şi mai periculos. Eram, din această pricină, puţin bosumflat şi, nu ascund, o vreme chiar i-am purtat pică Poştariului. Ţin minte că, în armată fiind, Poştariu mi-a trimis două cărţi poştale. Una scrisă cu pix albastru, cealaltă cu creion chimic. Le păstrez cu sfinţenie şi le recitesc deseori Violetei şi prietenilor. Cărţile poştale au acest mesaj: Enric către Rudy. Împreună cu Sasu, cu Văsăluc, cu Bosotă şi cu încă alţi câţiva Poştariu a reprezentat pentru mine sarea şi piperul Runcului. Fără ei şi, mai ales, fără badea Ion Poştariu, copilăria mea ar fi fost schiloadă şi fără pic de culoare. Revin, însă, la povestea vărului Vasile. Repet: absolut terifiantă. O numesc: Marele Joc al Poştariului. Poştariu hotărâse împreună cu vecina lui Oniţa să joace acest Joc. Pe puncte. Amândoi locuiesc departe de Biserică. Amândoi stau pe acelaşi deluşor. Au căzut de acord ca acela care aude primul clopotele Bisericii trase pentru mort şi află cine a murit să sune imediat pe telefon la celălalt, să dea numele mortului şi, astfel, dacă celălalt nu ştie, cel care a aflat mai devreme cine a murit să câştige un punct. Zis şi făcut. Într-una din zile sună Oniţa: Ai auzit clopotele? Ghici cine a murit?! Răspunde Poştariu: Nu ştiu. Replică, Oniţa: Unu-zero! Peste câteva zile, într-o dimineaţă, fiul Poştariului, Traian, este găsit mort îngheţat, la marginea drumului. În câteva clipe Poştariu pune mâna pe telefon. O sună pe Oniţa. Ghici cine a murit? Oniţa: Nu ştiu! N-am auzit nici clopotele... Poştariul: Fiul meu, Traian! Unu la unu! Îi spun vărului Vasile că ultima dată l-am văzut pe Poştariu în bisericuţa veche a Runcului. Se ruga rezemat, lipit de perete şi pe umeri avea două aripi de înger. Un înger care răsărise direct din zugrăveală, şi-a abandonat pentru o clipă aripile peste umerii încovoiaţi în rugăciune ai Poştariului. Asistam din nou la un Joc. De data asta era Jocul Îngerului zugrăvit de grecul Zaharia Appitis.
&
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
