&
Cele mai pline, mai consistente şi mai frumoase zile din tinereţea mea le-am petrecut la Rohia. Şi eu, şi zilele eram la dispoziţia Părintelui. El făcea "programul". În primul rând Biblioteca. Lecturi recomandate, dar felurite; niciodată nu mi s-a tăiat plăcerea de a citi poezie. O vreme am fost găzduit în prima chilie de lângă Bibliotecă; eram uşă în uşă şi aveam încredinţate, sub pecetea tainei, cheile. Noaptea, dar uneori şi ziua, cotrobăiam în "colţul secret", botezat aşa de Părintele pentru că despre el nu ştiau decât foarte puţini, şi mă înfruptam lacom şi curios din Proba Labirintului (o traducere dactilo a Doinei Cornea) şi Amintirile lui Mircea Eliade, Journal en miettes şi La quete intermittente de Eugène Ionesco, un volum luxos şi masiv de Cardinalul Lustiger, o antologie cu poeme despre îngeri de George Ciorănescu. Într-una din zile, relatându-i cât de mult mi-a plăcut antologia lui Ciorănescu (era ilustrată de Eugen Drăguţescu!) i-a scris acestuia pe loc o scrisoare tocmai în insulele Canare, în care îi cerea să-mi expedieze de urgenţă un exemplar. Cu siguranţă scrisoarea nu ajuns la destinaţie pentru că nici eu, nici Părintele n-am avut, într-un fel sau altul, o confirmare. În 1995, Domnul Stroescu-Stânişoară, la München, în faţa sediului Europei Libere, mi-a făcut cunoştinţă cu doamna Ciorănescu. Am vrut să o întreb despre scrisoarea Părintelui, dar aflând că e de câteva zile văduvă (Domnul Ciorănescu se prăpădise) n-am mai îndrăznit şi, exprimându-i condoleanţe, ne-am despărţit. "Colţul secret" mai conţinea cum am spus traducerea din Eliade a Doinei Cornea, carte pe care Părintele mi-a încredinţat-o pentru câteva zile. Am adus-o la Bistriţa şi, după ce am "extras" şi am pus deoparte prefaţa traducătoarei, împreună cu doamna Retegan (care nu ştia ce conţine textul) de la Fabrica de Pâine am şapirografiat-o. Câteva exemplare le-am dat prietenilor şi originalul l-am restituit. Din La quete intermittente mi-am notat finalul: "Să te rogi. Nu ştiu Cui. Sper: Iisus Hristos." Părintele, atâta vreme cât eram "responsabil" cu Biblioteca, mă atenţiona: "Ai grijă, nu lăsa lumina aprinsă, stareţul Antonie e un satrap, mă pândeşte, urmăreşte unde ard lumini prea multe, ai grijă să nu intrăm în belea!" Când nu citeam, împreună cu Părintele, singur sau cu Valerian Pop (viitorul monah Veniamin) şi Ştefan Iloaie, eram bibliotecar. Fişam cărţi, scriam cote şi numere pe volumele proaspăt achiziţionate. "Programul" mai cuprindea: participarea la Utrenie, Liturghie, Vecernie, Miezonoptică, citirea revistelor literare, discuţii pe marginea "cărţilor de scandal", citirea cu voce tare de către mine a textelor Steinhardt apărute în revistele Vatra, Steaua şi Familia îndeosebi (cu această ocazie urma o supărare şi, mai ales, o indignare profundă din partea autorului dacă, din nefericire, textele apăreau cenzurate, cu cuvinte lipsă şi cu greşeli de tipar), vizitarea Lighetului, taifasuri lungi, nefandosite despre literatură, monahism, exil, muzică, arte plastice, generaţia interbelică, Geo Bogza, Lucian Boz, Constantin Noica, Pleşu, Liiceanu, Părinţii Pustiei, postmodernism, maramureşeni. Taifasurile scrise le-am purtat în prima chilie a Părintelui (de la Stăreţie), pe terasa de la Casa Poetului, şi în cea de-a doua chilie, iar cele nescrise le-am avut peste tot, dar, mai ales, în drum spre Lighet, în Lighet şi pe terasa de la chilia Părintelui Justin. "Aici - spunea Părintele - era colţul de rai." Înconjuraţi de muşcate, aproape întotdeauna înflorite provocator şi patetic, în faţa celor mai bune cafele de pe lume, ascultând muzica lui Mozart "pe care se intră în Rai", ne avertiza Avva, regăseam dulceaţa şi rigoarea însoţirii. Când vorbesc de Rohia, îmi place să fiu însoţit de doi îngeri: N. Steinhardt şi Ioan Alexandru. Nimic nu pare facil şi derizoriu în poeziile lui Alexandru dedicate Rohiei.
&
Foarte mulţi credincioşi au o credinţă firească, nezdruncinată, fără probleme. Naturală. Lipsită de tulburări majore; n-au avut în viaţa lor momente de ateism, n-au cunoscut dulceaţa şi măreţia convertirii, sunt, aş putea spune, născuţi, pur şi simplu, creştini. Am cunoscut astfel de oameni. Fără fracturi esenţiale în relaţia lor lină, blândă, pe deplin acceptată şi asumată, cu Dumnezeu. O viaţă fără tărăboi, fără scandal, fixată şi impregnată precum palmele actorului Michael Caine în bulevardul celebrităţilor de la Hollywood, ca o urmă de înger, în Dumnezeu.
&
Privesc întâmplător o fotografie veche făcută într-o poiană, între păduri, undeva la Runc. Cred că e făcută de Ion Sărmaş, pe care toţi runcanii îl porecleau Cipu, pentru că era singurul din sat care avea aparat de fotografiat şi care, în duminici şi sărbători, îi trăgea în cip, adică îi fotografia, le trecea chipul prin celuloid.
Sunt elev la şcoala generală, îmbrăcat ţărăneşte, cu cămaşă albă şi cu pălărie, cu traistă pe umăr şi cu o carte în mână, între doi cai negri, împreună cu Vasile Pinti şi Leon Cilica. Cred că am vreo 14-15 ani. Pinti şi Cilica, peste 50. Oameni în vârstă, trecuţi prin viaţă şi prin puşcăriile comuniste. Amândoi fac parte din copilăria mea. Ceasuri şi zile întregi am tăifăsuit, umblând şi bătând cu piciorul dealurile, cărările şi vâlcelele Runcului. Căutam, oarecum haiduceşte, cu tot cu cai, zarea. Ne afundam în desişul pădurilor, unde, nestingheriţi de nimeni şi nimic, admiram jocul umbrei, citeam cu voce tare pagini din clasici şi ieşeam, precum gândurile lui Heidegger, despre care atunci nu ştiam nimic, în luminiş. Şi Pinti şi Cilica, asemenea lui Grigore Bosotă, au fost închişi ani buni de către comunişti pentru că "au terorizat organele puterii populare". Îi admiram din tot sufletul şi îi priveam uluit. Ieşiţi direct din istorie ca dintr-un codru întunecos, ei erau eroii mei care copleşeau, prin prezenţa lor, orice lectură din Jules Verne sau Panait Istrati.
Fotografia aceasta îmi aduce aminte de o alta, întrezărită, într-un vraf de fotografii văzute în casa lui Leon Cilica: în prim-plan, Vasile Pinti, zis şi Văsăluc, şi Leon Cilica, într-un grup mai mare, bărbaţi şi femei, arestaţi de "organele puterii populare". O fotografie sepia. Leon îmbrăcat preot, Văsăluc pădurar, în faţă cu un morman de arme, încadraţi de doi miliţieni cu armele îndreptate spre cei capturaţi, încremeniţi cu toţii într-un timp scufundat.
Două fotografii. Le privesc fix şi văd două holograme care trec dintr-una în alta, înainte şi înapoi, luând loc lângă mine. Văsăluc a murit de mult. Cilica trăieşte şi e corator la biserică.
&
Vattimo - "gândirea slabă". Sfântul Clement Romanul, mult mai exact: "gândirea umilă".
&
Despre "amintirile" lui Alexandru Baciu se pot spune foarte multe. Ele sunt plasate sub semnul inerţiei şi al hâdului. Al timpului cumplit. "Inerţia şi hâdul sunt atotstăpânitoare în vremea noastră", spune autorul.
În primul rând, avem de-a face cu o lume trecută, surprinsă într-un tablou atroce, în care nenumărate personaje întreţin o atmosferă apăsătoare, cu situaţii şi reacţii de apus, de gheenă, luminată ici-colo, prin punctele esenţiale, de cărţi, oameni, întâmplări şi lecturi mântuitoare.
În al doilea rând e de remarcat faptul că în lumea aceasta pestriţă şi schimonosită, stăpânită de frig şi de frică, dacă eşti un om drept şi cumsecade, cu inima deschisă şi cu simţirile sufletului nepervertite, poţi să dobândeşti capacitatea de a vedea; aş putea spune virtutea rară, duhovnicească, de a discerne, de a întrezări; un dat special de a deosebi duhurile lumii (şi nu numai ale ei!) şi să reuşeşti să fii împăcat cu tine, cu lumea aceasta hidoasă, în cele din urmă, şi cu Dumnezeu.
Ca să te salvezi există o singură cale: căutarea şi aflarea lui Dumnezeu şi întâlnirea, graţie binecuvântării lui Dumnezeu, pe această cale, a unor prieteni adevăraţi de la care se poate învăţă curajul, credinţa, răbdarea, nădejdea, încrederea în tine şi în Celălalt.
&
Părintele Cleopa îşi începe o predică astfel: "Dragii mamei"...
Pentru un om neînvăţat cu cele duhovniceşti, obturat de clişee, formule sterile şi stereotipe, pare nefiresc. Cum se poate adresa un bărbat, fie el şi mare duhovnic, unei mulţimi astfel? Nu e el stupid, în primul rând. Cum să spui tu, bărbat în toată firea: "Dragii mamei"?!
Omul duhovnicesc, omul fortificat în duh patern şi matern deopotrivă, va înţelege pe loc.
Mintea înduhovnicită a Părinţilor e deopotrivă paternă şi maternă. Rigoarea şi severitatea vin din paternitate, iar îngăduinţa, grija, dragostea sunt atribute ale maternităţii.
Prin urmare, un Părinte bun îţi este şi mamă şi tată, şi frate şi soră. Numai ucenicul e mereu Copil.
&
Primul meu contact cu Biblia. În clasa întâi. Era vară, cald, undeva ascuns după o căpiţă de fân, am citit pe sărite, silabisind, fragmente din Psaltire. Din Psaltirea bunicii mele, Maria.
Mama Mare, cum îi spuneam toţi în familie. O femeie cuminte, bună, blândă, tăcută, răbdătoare. De o generozitate ieşită din comun. Am văzut cu ochii mei cum unui sărac, pripăşit prin părţile noastre, desculţ, i-a oferit propriile încălţări. Nu întâmplător era numită în sat: "de-a sfinţilor". Era nedespărţită de această carte. La câmp, în casă, în călătorie, la masă. Cred că, fără să ştie, Mama Mare a avut rugăciunea inimii, rugăciunea neîncetată. Am argumente pentru ceea ce spun. A murit tânără, cu Psaltirea lângă ea.
Titlul cărţii mi s-a părut destul de greoi de pronunţat. Ps-ul acela era anevoie de rostit; aveam convingerea că atunci când s-a tipărit a fost eliminată, intenţionat, o literă, litera a de la început. Simţeam nevoia, ca să pot citi cursiv, să aşez, între P şi s un a. Pronunţăm pur şi simplu: Pasaltirea.
&
Cât de mult mi-au plăcut scrisorile lui N. Steinhardt către Virgil Ierunca cuprinse în cartea Dumnezeu în care spui că nu crezi!… Şi cât de mult m-a întristat, m-a mâhnit ultima scrisoare, expediată către Paris în decembrie 1983… O epistolă sfâşietoare în care expeditorul se agaţă de firul subţire-subţire al prieteniei statornice. Una din cele mai cumplite scrisori-mărturisiri pe care le-am citit. Relatarea deschisă şi sinceră, fără farafastâcuri solemne, a creştinului Steinhardt care nu vrea cu nici un chip să-şi piardă marii săi prieteni: pe Virgil şi pe Monica. Gestul omului însetat aflat în pustiu şi nădăjduind nedescurajat după firicelul de apă dorit. Cuvintele lui Steinhardt nu mai sunt din "pustia înverzită a Rohiei" ci, cu adevărat, din văzduhul celui mai adânc Pustiu. Reţin: "Nu-mi retrageţi încrederea, afecţiunea şi prietenia voastră; ar fi pentru mine o durere cumplită şi o pierdere tare grea. (…) Luaţi aminte şi la starea sănătăţii mele, la împrejurările vieţii mele actuale, care nu-s lipsite de complicaţii, greutăţi, piedici şi fiţi îngăduitori. (…) Că nu se cade să uitaţi că v-am fost (şi sunt) un prieten adevărat nu numai cu gura. (…) Fiţi binecuvântaţi! Iertaţi! Nu-l daţi uitării, nu-i retrageţi dragostea voastră lui Nicu."
În pregătire pentru Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
