Am făcut câteva vacanţe, aşa numite tabere de creaţie, acolo la conac.
Am încercat, cuminte, să fac peisaj, dealuri, dealuri suprapuse până în departe, tot mai albastre, mai transparente, născând din pâcle albe, subţiri şi lăptoase. Am încercat şi liziere de pădure, pomi rotunzi, ascuţiţi, pufoşi, aurii, scrişi cu peniţa sau tamponaţi cu latul pensulei. M-am străduit cu ruina romantică a bisericii mâncată de vremuri şi bălării, am încercat, în livadă, meri răsfiraţi cu ramurile, deja fără frunze, încărcate de roade roşii.
N-am prea reuşit cine ştie ce în afară de surpriza de a vedea că seamănă cam mult cu peisajele bunicului meu, Octavian Smigelschi.
Mai bine mă descurc eu cu prim planuri de bureţi, pietre, cioturi, cu detalii mărite până la absurd, surprinzătoare..
- De ce faci tu chestiile astea, m-a întrebat Ovidiu Maitec, contrariat.
- Păi, am un contract cu Antipa… Om cinstit şi ardelean m-a crezut.
Şi mai bine îmi reuşeşte, însă, apropierea de confraţi, tineri, bătrâni, pictori, sculptori, graficieni. Acolo, la Tescani, ocupaţiile de preferinţă erau vorbele, mesele, vorbele, jocurile, plimbările, vorbele, prietenia apărea de la sine. Făcea Bernea, pictorul furios: "Mi-a zis mie Ileana că eşti drăguţă" şi pufnea enervat.
"Tu ai o inteligenţă foarte netipic femenină" şi rotea ameninţător ochii aceia negri şi inteligenţi.
S-a lăsat, până la urmă, cucerit, chiar şi pupat.
Dar cel mai, cel mai bine îmi iese mie afacerea cu câinii!
Era acolo o căţeluşă, Fetiţa, o vulpiţă castaniu-roşcată atât de deşteaptă, şi tânără până la adânci bătrâneţi. Cucoanele miloase o hrăneau din belşug cu resturi gustoase de la masă. Eu nu i-am dat niciodată nimic, mă iubea degeaba, se ridica pe labele din spate şi mă mângâia, şi mi se uita într-un fel în ochi… credea, poate, că suntem rude… Mă însoţea la plimbare, fugea înainte şi înapoi, se făcea că se sperie de sălta în aer ca o căpriţă, apoi se pitea şi-mi sărea în cale. Ştia toate drumurile, trecerile ascunse printre tufişuri până la poieniţe, o lua fuguţa spre conac ca să mă primească cu lătrături de bun-venit.
Într-o duminică la prânz, veniseră mosafiri de la Bacău, aşteptam pe pajişte să ne cheme Maricica la masă. Eu stăteam la soare, culcată pe spate în iarbă şi priveam, aproape aţipită , norişorii scămoşi ce alunecau către deal când o umbră mi-a întunecat orizontul. Deasupra mea, Fetiţa, cu o felie mare de pâine în bot se apleca, binevoitoare.
- Lasă-mă-n pace, nu-mi trebuie, aştept să merg la dejun!
- Chiar n-o vrei? insistă.
- Nu, NU! A mai stat puţin, nedumerită, pe urmă s-a dus şi a îngropat-o. E, he, a băgat de seamă până şi Fetiţa cât sunt eu de gămană.
Ne aştepta în fiecare an cu alţi pui, mai mari, mai arătoşi, mai făloşi, dar infinit mai plicticoşi.
Într-un an avea doi, unul gri şi altul roşu. I-am botezat Max und Moritz. Dacă vă puteţi închipui, în anul următor i-am găsit INVERS, Max ăla roşu şi Moritz ăla cenuşiu. Era mult prea târziu ca să mai pot acţiona cumva. I-am lăsat aşa!
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi şi mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soţia lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naţionale şi internaţionale, autoare a opt cărţi pentru copii şi ilustratoare a nenumărate altele. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
