Ziarul de Duminică

Proze-liţe (XVII). Maşina secolului/ de Anamaria Smigelschi

Proze-liţe (XVII). Maşina secolului/ de Anamaria Smigelschi

Autor: Anamaria Smigelschi

14.12.2012, 00:07 277

Toate mamele sunt nemaipomenite dar a mea era extraordinar de nemaipomenită, nu semăna cu nici o altă mamă şi ca s-o spun pe-a dreaptă nu semăna cu nimeni, nici măcar cu sora ei!

În timp ce Peppina era blondă şi înaltă, neliniştită şi veşnic îngrijorată, Mami era mititică, une fausse maigre, adică nu i se întrezărea nici un os, rotunjoară şi subţire, cu un trupuşor rămas tânăr şi la 87 de ani, nişte ochi negri care-i scânteiau de inteligenţă şi haz. Luminiţa din ei se mai stingea câte o dată, foarte rar, şi atunci un întuneric îngheţat se întindea pe faţa pământului. (Ionuţ, când a văzut o poză de-a ei de de pe la trei ani uitându-se pieziş, a zis: păi tu nu te-ai schimbat de loc!)

Mari era fiică de italieni pricopsiţi din Torino. Nonno Pipa bunicul nostru Ulisse Trinchieri avea cafeneaua cea mai chic din oraş, Caffe San Carlo din Piazza San Carlo, un fel de Capşa, cu cinci saloane decorate fiecare in alt fel. De la el şi de la tatăl sau, fabricant de lichioruri, moştenise Mami humorul, de am apucat fiecare o fărâmiţă din ce a rămas. Se spune că străbunicul când s-a dus cumpere un leagăn pentru primul născut i s-a părut cam scump, atunci negustorul, în glumă, i-a oferit un rabat de 25 % la duzină. Proaspătul tată, bucuros, a zis:

- Perfect, dă-mi 12! Şi bine a făcut că au avut unsprezece copii! Mă înteb şi azi ce or fi făcut cu cel de al doisprezecelea leagăn?

Nonno Pipa, înalt burtos şi năsos, calamburgiu renumit, a câştigat un proces de contravenţie în primul război mondial (nu stinsese luminile la vitrine în timpul nopţii) cu argumentul: Care vitrine ? Oare onoratele Doamne ce iau cafeaua cu dolcetti în cafeneaua mea stau etalate în vitrină? Conectase râşniţa de cafea la uşa turnantă, clienţii se distrau învârtindu-se, colaborând

la producţie. Se pare că a fost văzut cercetând numerele câştigătoare la loterie deşi nu jucase: - Hazardul e atât de mare că nu se ştie niciodată....

Nando, fratele lui Mami, cânta la pian într-un club de muzică studenţesc unde, la un moment dat, a apărut un violonist de departe, dintr-o ţară în care mielul costa un leu. Era frumos ca un zeu, cu păr cârlionţat ce-i cădea pe frunte când cânta la vioară cu ochii închişi, era tăcut, simţitor şi student la arhitectură. Patru ani de studii i-au trebuit până să-şi mărturisească iubirea şi să-i ceară mâna mamei mele, iar ea, care era de multrăzbită a acceptat!

S-a înţeles, cred, că acest făt-frumos era arh. Victor Smigelschi, viitorul meu Tati.

S-a întors în ţară ca să-şi facă o situaţie, căci, orfan de tată, fusese trimis cu mari eforturi la studii. La Sibiu, unde familia era cunoscută şi respectată (bunicul pictase catedrala ortodoxă şi Mama Mică era, de ani de zile directoarea Liceului de fete) a intrat, cu naivitate, într-o antrepriză de construcţii unde asociaţii l-au încărcat de credite plus un proces pentru un vechi accident de muncă petrecut pe când dânsul era încă student. Curând combinaţia s-a dizolvat, mizerabilii au rămas cu maşini şi case, Tati cu datoriile şi procesul (care s-au stins doar odată cu războiul).

Cinci lungi ani logodnicii şi-au scris fără să se vadă, familia fetii era tot mai îngrijorată că splendoarea lor rămâne "zitella" (fată bătrână) erau zile când i se prezentau chiar şi două

partide interesante, dar Mami NU şi NU! Bunica de 94 de ani, care băga aţa în ac fără ochelari, a susţinut-o:

- Îl iubeşti? Aşteaptă-l!

În această situaţie, Nonno Pipa, Nuni şi Mari în echipă, au în pornit expediţia să descopere ţara lui Făt-Frumos şi să afle cam ce învârte el pe acolo. Concluzia a fost pozitivă, locul frumos, familia onorabilă (se povesteşte că Nonno Pipa şi Unchiul Marţian lăsaţi singuri, fără traducător, au fost găsiţi în mare prietenie pe bază de vin de Târnave, povestindu-şi bancuri decoltate pe latineşte) băiatul harnic (n-a prea avut el noroc, dar şansa-i schimbătoare) deci, au lăsat-o pe Mari să-l ia de bărbat!

După o nuntă strălucitoare şi o lună de miere la Veneţia a sosit mama mea în România, o ţară cu obiceiuri neaşteptete, limbă necunoscută, oameni străini. Cu tot patriotismul meu, regret că trebuie s-o spun, a văzut pentru prima oară ploşniţe şi nici soacra n-a primit-o cu cea mai mare bunăvoinţă. Ea îşi dorea pentru primul ei născut o căsătorie profitabilă, că era plin Ardealul de fete putred de bogate, curând însă a iertat-o că n-a adus marea pricopseală, în schimb a îmbogăţit naţia cu patru copii care mai de care mai "straordinario". Păcat că nu a apucat Mama Mică să vadă cum toţi, absolut toţi, am luat decoraţii şi odine de merit cultural.

Dragostea dintre părinţii mei era mai mult decât evidentă şi înduioşătoare. Somnul de după masă îl făceau împreună în fotoliu, Mami încolăcită ca o psicuţă in bratele sale, iar el, în fiecare zi când intra in casă îi zicea: madamin, şi scotea din buzunar o napolitană sau un bucheţel cocoloşit de violete.

Mami avea deja o licenţă în matematici, dar ca să nu înveţe româneşte degeaba, în şase luni şi-a luat şi un doctorat. Înaltele studii i-au folosit în viaţă să-şi numere copiii, ratele la datorii şi bagajele în refugiu iar limba românească pe care a învăţat-o a rămas la un şarmant nivel de se înţelegea de la o poştă că nu e neaoşă. Nu-l putea rosti pe H deci spunea amac şi alat, zicea manietofon, iar la nevoie trebuia să se orizonteze, în schimb italiana ei căpătase un accent curios şi se îmbogăţise cu expresii colorate (despre nişte pişcoturi a zis: "sono un po dure ma se le morfolesc un poco...")

Ca bună matematiciană a produs câte un copil fix din doi în doi ani dar s-a oprit la începutul războiului, întâi doi băieţi apoi două fete. Eu am avut şansa să fiu ultima cînd gradul de experienţă şi pricepere a ajuns la cel mai înalt nivel.

Ne-a crescut cu voioşie şi mână forte, aveam voie să facem orice, până la un anumit punct dincolo de care orice rugăminte, isterie, urlete, plânsete erau i n u t i l e. Pedeapsa cea mai cruntă era să nu vină seara să ne facă cruciuliţă pe frunte cu degetul mare. Un abis negru se căsca atunci şi adormeam plângând, spunând la nesfârşit Tatăl Nostru sau numarând până la 2.352.064...

Octavian, unchiul nostru vegetarian, spunea:

- Nimic n-o să se aleagă din copiii ăştia, prea liberi îi lasă Mari! N-a avut destule cuvinte să-şi ceară iertare când, după cutremurul din 77, s-a trezit cu noi toţi, mari şi mici, în jurul lor, singurii care au fost calamitaţi, luaţi şi salvaţi, consolaţi şi îngrijiţi.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO