Nu sunt critic de film. Experienta mea de a "citi" imaginile si de a le interpreta critic vine doar din cei cativa ani de televiziune pe care ii am in spate. Nici cinefil nu m-as putea numi. Imi recunosc o anumita rigiditate si lipsa de deschidere catre filme care nu sunt "cu oameni, despre oameni", asa cum imi place sa spun, rigiditate si lipsa de deschidere din cauza carora am ratat deliberat filme despre care doar banuiam ca nu sunt pe gustul meu, fara sa le dau sansa sa-mi demonstreze contrariul. Nu am, asadar, caderea sa semnez o "cronica de film".
Nu am nici pregatirea teoretica si nici bagajul de filme care sa-mi permita sa-mi dau cu parerea comparand, asemanand, folosind cuvinte academice si vocabular de breasla. Totusi, indraznesc sa scriu - de peste Ocean - despre un film care va sa vina in Romania luna viitoare: World Trade Center. O fac sub impulsul unei impresii atat de puternice, incat ea se cere marturisita si impartasita.
World Trade Center te pietrifica. Te incremeneste. M-am surprins, dupa o ora si mai bine, cu picioarele si bratele amortite de nemiscare, cu punga de popcorn inca plina si cu privirea lipita de ecran. In jur, nimeni nu indraznea, parca, nici sa clipeasca, nici sa inghita, ceea ce ma face sa cred ca nu eram singura careia filmul ii provocase aceasta stare. Venea atata forta dinspre panza alba din fata, incat nu mai eram spectator. Eram martorul unei farame de viata intr-o poveste despre moarte.
O cronica adevarata ar trebui sa scrie ceva despre tehnica pe care o foloseste Oliver Stone. Cum spuneam, nu am pretentii de cronicar, asa ca marturisesc: habar n-am care-i tehnica asta. Nu stiu ce face, dar rezultatul e uluitor. E prea multa incarcatura in film ca sa-i poti decela procedeele tehnice la prima vizionare. Nu te poti desprinde rece de firul povestii ca sa bagi de seama taieturile, unghiurile de filmare sau efectele de tot felul. Remarci, totusi, la final, ca abia daca ai vazut cateva cadre cu turnurile lovite. Nu si scena impactului cu avioanele-bomba. Doar o umbra imensa, ca un pradator urias, proiectata pe un zgarie-nori lucitor.
Si mai remarci, aproape subconstient, ceva: felul in care lumina spune ea insasi o poveste in acest film. De la intunericul total - ecranul negru sau abia zarit - pana la stralucirea orbitoare a divinitatii, lumina este personaj, povestitor, decor, creator, asasin, salvator, deznadejde, speranta, moarte si viata.
Stone jongleaza cu emotia individuala, nu cu cea colectiva. Nu incearca sa gaseasca raspunsuri, vinovati, explicatii. Spune, aparent extrem de simplu, dar in fapt cu foarte multa arta, o poveste adevarata. Ne aduce aminte ca au fost 3.000 de morti si 20 de oameni salvati de sub ruine. Ne dezvaluie lupta pentru viata in mijlocul iadului. Ne mai arata eroi pe care, de regula, ii gasesti doar in scenarii. De pilda fostul puscas marin, devenit contabil, care vine din Connecticut ca sa ajute la cautari si ii gaseste pe cei doi politisti ingropati de vii.
Cand filmul se incheie, cu greu te poti urni de pe scaun. Cu maiestrie, Oliver Stone continua povestea, pret de cateva clipe, cu statistici. Sunt cifre sau propozitii simple care preiau emotia filmului si o comprima pana la esenta. Iti amintesti atunci ca ziua aceea blestemata ne-a schimbat tuturor vietile. Si te revolti impotriva celor care au facut asta, oricine ar fi ei, nu pentru ca au atacat America, fiindca nu de America te doare mai tare si mai tare, ci pentru ca nu te mai lasa pe tine sa traiesti si sa te misti liber in lume.
Ca sa rezum, este un film stralucitor si emotional, fara urma de melodrama sau de militantism. "Este un film modest, despre clasa muncitoare", spunea Oliver Stone. Si tocmai de aici ii vine forta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
