Mariana Marin nu mai este printre noi. Ne-a parasit la numai 47 de ani, lasand in urma ei o poezie de exceptie si un nume dintre cele mai melodioase pe care le-a inregistrat literatura romana.
Alaturi de un "sange intelectual" (LautrAéamont), un "sange animal" (Bacovia), "o pata de sange care vorbeste" (Nichita Stanescu), lumea de astazi bifeaza, indiferenta, "sangele" vazut de Mariana Marin: "o pata limpede in inteligenta hartiei".
Volumul "Un razboi de o suta de ani", prezenta sa in selectia antologica "Cinci", alaturi de poeti de referinta din propria generatie, cartile ulterioare pe care le-a incredintat tiparului si disparatele/disperatele sale meditatii pe marginea conditiei poetului si poeziei in lume au consacrat o prezenta distincta in cadrul "promotiei '80". Mai ales textele scrise de ea inainte de 1989 au impus un spirit acut, nonconformist si recalcitrant si o maniera lirica a carei marca stilistica nu poate fi rupta de avatarurile constiintei civice si de limbajul ei predilect intr-un univers carceral: limbajul esopic. N-as da decat exemplul cel mai la indemana: cand autoarea si-a intitulat un volum "Jurnalul Annei Frank", era limpede ca ea face in subtext o paralela intre nazism si comunism. Lucru curios, acest gen de alegorie - care presupunea un curaj inalt si neclintit ca un masiv muntos - era de o asemenea amplitudine, incat cenzura vremii se simtea excedata si, ca un diletant intr-ale alpinismului ajuns la o astfel de altitudine, ramanea "fara aer". Urmarea e ca volumul a aparut cu titlul neschimbat, o dovada in plus ca vigilenta cenzurii, "in plina iarna a spiritului", nu era de netrecut.
E incontestabil ca o critica serioasa a creatiei de care vorbim nu va putea face abstractie de dimensiunea ei morala si de contextul politic in care a fost scrisa. In acest sens, Mariana Marin poate fi considerata pe drept cuvant o voce importanta a epocii. Ea n-a avut insa tenacitatea si corelatul ei funciar: disciplina scrisului, n-a avut nici rabdarea si, din pacate, nici timpul ("Timpul n-a mai avut rabdare" s-a spus la moartea lui Marin Preda) de-a ne lasa o opera literara de vasta respiratie, solida si variata, competitiva prin propria politropie. Mi-ar fi de aceea greu sa impartasesc, in spirit si litera, opinia doamnei Monica Lovinescu, potrivit careia Mariana Marin e un scriitor mai insemnat decat Mircea Cartarescu. Fiecare dintre noi inseamna cu adevarat ceva in raport cu sine insusi, cel ideal, sau in raport cu un model, iar in cazul cel mai fericit, cu Modelul insusi.
Oricum, lucrurile nu mai pot fi citite acum prin aceeasi prisma. Concurentul care nu mai este in viata nu mai poate fi intrecut. Asemenea tanarului prozator din fictiunea sa, Mariana Marin a descris o provincie, nu imposibila insa, si a plecat ea insasi, grabita, intr-acolo. Poeta se afla iarasi in fata paginii albe: "Brusc iti aduci aminte ca nu esti singur /Si incepi sa citesti,/ incepi sa citesti/ o pagina alba care se scrie singura".
Viclenia cantaretului orb
Mariana Marin
Intr-o zi,
tanarul prozator ne-a descris o provincie imposibila.
Plini de entuziasm, prietenii toti au plecat
intr-acolo.
Si ei ce nebuni! Si ei ce nebuni, imi spuneam
inainte de-a ma ascunde in lada de zestre.
De aici nu-mi mai amintesc nimic.
Privesc decaderea familiei
Si scot tipete mici pentru posteritate.
Ehei, viclenia cantaretului orb!
Cand iti intinde o mana
ai putea lumina o suta de ani, in plina iarna
a spiritului.
Ehei.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
